Cornelia Păun Heinzel : “Treizeci de ani de la primul articol publicat într-un ziar“ Zilele acestea se împlinesc treizeci de ani de când mi-a fost publicat primul articol într-un ziar, în calitate de redactor colaborator. La vremea respectivă conduceam un institut de cercetare ştiinţifică bugetar, de stat - de la vârsta de 28 de ani, raritate în acea perioadă, în care toţi cu funcţii de conducere la stat, în acest domeniu aveau peste cincizeci de ani - şi eram cadru didactic la Universitate.Imediat ce mi-am propus acest lucru, m-am prezentat la sediul redacţiei ziarului, care se înfiinţase recent. Domnul redactor-şef al cotidianului „Bună ziua Braşov !” a răspuns imediat solicitării mele şi mi-a întocmit un document ştampilat cu ştampila instituţiei, pe care l-a semnat, pentru a avea acces în diverse instituţii, în scopul de a intervieva persoane, act în care se specifica că sunt redactor colaborator al ziarului şi pe care îl posed şi astăzi. Primul interviu l-am luat directorului „Temeliei”, întreprindere pe care o cunoşteam foarte bine, prin colaborarea la unele cercetări ştiinţifice ale mele. Am dus apoi articolul la redacţie şi în zilele următoare acesta a apărut publicat în ziar. Titlul articolului fusese schimbat, dar conţinutul era cel compus de mine şi era scris numele realizatorului articolului, adică al meu, aşa că am fost fericită. Eram la fel de bucuroasă ca atunci când, fiind elevă în clasa a cincea, mi-am văzut numele scris la rubrica rezolvitorilor de probleme ai „Gazetei Matematice”. Mă gândeam deja la următorul articol, pe care doream să îl fac, alegând o întreprindere din acelaşi domeniu cu prima, adică tot de materiale de construcţii, directorul acesteia fiind soţul unei profesoare, colegă cu mama. Mi-am întrebat şeful dacă pot să scriu despre un atelier de panificaţie pe care l-am văzut funcţionând in beciul unei case din centrul istoric al Braşovului, dar acesta mi-a răspuns ferm negativ, iar eu m-am conformat şi am renunţat la idee. După 2010, am început să scriu în presa din străinătate, întâi în cea românească, apoi în cea străină, astfel încât la ora actuală am apărut publicată în peste cinci sute de ziare şi reviste, majoritatea străine din străinătate, din aproape patruzeci de ţări. Ideea de a scrie prima dată într-un ziar s-a datorat jurnaliştilor care veneau des să îmi ia interviuri, fiind determinaţi de colegii mei din institut, dar, mai ales de colegele mai în vârstă, invidioase de poziţia mea de conducător în instituţie. Se pare că intenţia acestora nu a fost îndeplinită, întrucât au exclamat la un moment dat, cu invidie: „Noi am vrut să-i facem rău şi, când colo, i-am făcut reclamă!”. Colegele povestiseră ziariştilor că am fost invitată la un Congres Internaţional în străinătate - unde mi s-au publicat două lucrări, cu rezultatele cercetărilor întreprinse de mine - şi eu nu m-am dus. Volumul congresului mi-a fost trimis la institut, prin poştă şi colegii l-au citit înaintea mea. Eu nu aveam cum să plec peste ocean, când aveam atât de mult de lucru în ţară, la serviciu, chiar dacă nu m-ar fi costat nimic, deoarece drumul şi cazarea ar fi fost suportate de instituţie. Conduceam mai multe proiecte de cercetare şi nu exista persoană care să mă înlocuiască. Fostul conducător, ca să se plimbe pe banii instituţiei cu avionul, a mers la o Sesiune de cercetări ştiinţifice din Bucureşti - ca spectator, întrucât nu trimisese nicio lucrare pentru a fi susţinută şi publicată la această activitate - în modul următor: de la Braşov, prin Timişoara - adică a mers cu rapidul, pentru că nu era Intercity la acea dată, că altfel l-ar fi luat cu siguranţă până la Timişoara şi de acolo a luat avionul spre Bucureşti. Articolele cu interviurile care mi-au fost luate au apărut la rubrica săptămânală din presa locală, alocată celor care conduceau diverse instituţii din judeţul Braşov. Pe stradă m-am întâlnit cu un vecin, director de spital, care a fost şi el în aceeaşi situaţie. Mi-a povestit necăjit, că reporterii au transcris eronat mesajele în termeni medicali la care el a răspuns. Acelaşi lucru mi se întâmplase şi mie. Am relatat despre cercetarea ştiinţifică în termeni corespunzători domeniului, dar ziariştii au prelucrat informaţiile transcriindu-le în limbaj cotidian, de parcă ar fi vorbit un om simplu, fără cunoştinţe în domeniu. Cuvintele scrise în articol eu nu le foloseam nici în vorbirea curentă, deoarece mama, profesoară de limba română era foartă atentă cum vorbesc, încă de la o vârstă fragedă şi îmi făcea imediat observaţie dacă utilizam incorect vreun cuvânt sau dacă acesta era din argou. M-am gândit că eu aş putea să mă repliez mai bine pe vocabularul interlocutorului meu, având cunoştinţe din mai multe domenii. Eram în primii ani după revoluţie şi, din inerţie, se mai păstrau obiceiuri din fosta epocă. De exemplu, în jurnalism, articolele referitoare la industrie erau scrise de obicei de ingineri, iar cele din domeniul economic de economişti. Pentru cercetare nu existau însă ziarişti specializaţi. Astăzi, fiecare scrie despre orice, fără a avea cunoştinţe în domeniul abordat. Am citit zilele trecute articolul unei ziariste - considerate tinere pentru epoca aceasta, adică de treizeci şi cinci-patruzeci de ani, dar mature pentru epoca anterioară, când tânăr însemna douăzeci de ani. Acum, la vârsta aceasta majoritatea sunt elevi de liceu şi beneficiază de facilităţi iar ca studenţi, până la treizeci şi cinci de ani sau chiar mai mult. Tatăl unei studente mi-a povestit că tatăl său, patron al unei firme de construcţii - considerat probabil tânăr, fiind de cincizeci de ani - este student la această specializare şi primeşte şi bursă de merit, pe lângă gratuităţile la transport şi la alte facilităţi. Probabil a primit şi bilet gratuit în tabără. Articolul despre care am început să povestesc, al aşa-zisei tinere jurnaliste era despre CASS, dar aceasta a scris în realitate despre CAS, confundând fără jenă cei doi termeni, de parcă ar fi fost unul singur. În josul paginii avea şi o prezentare hagiografică, ca absolventă a unei private, cu experienţă de cincisprezece ani în domeniul jurnalistic. Eroarea de conţinut a trecut neobservată, la fel cum sunt tratate de obicei greşelile gramaticale, de exprimare, etc. încât, auzindu-le în mass-media permanent sau citindu-le de multe ori în presă, te obişnuieşti cu ele şi ţi se par un lucru normal.O persoană care să abordeze cu curaj un subiect despre care nu are habar a devenit ceva obişnuit, în orice domeniu, mai ales în cel al educaţiei - care îmi este familiar şi foarte cunoscut, după atâţia ani de profesat în cadrul acesteia. Şi nu mă mai mir când, tinerii profesori universitari veseli -“Sunt fii femeilor de serviciu de la Universitate !” îmi şopteşte un profesor aflat lângă mine - prezintă în public, sub forma unei conversaţii desfăşurate între ei, la un congres, rezultatele activităţii lor, povestind râzând în hohote cât de bine au mâncat şi cum s-au distrat în timpul programului desfăşurat, pentru care au primit sume fabuloase, care le-au completat salariul, deloc neglijabil -acesta se pare fiind singurul lucru pe care l-au făcut, rezultat chiar din propria lor relatare - în timp ce îşi introduceau hulpav gustări în gură, de pe masa din prezidiu, din faţa lor. Audienţa, formată în majoritate din tineri, nu dispunea însă de aşa ceva şi înghiţea trist în sec. Ca urmare, aceștia au plecat rapid să îşi cumpere ceva de la chioşcurile din apropiere. Conferinţa universitarilor, o activitate de succes !Prof. Dr. Cornelia Păun Heinzel, 26 iulie 2025 jurnalistă, scriitoare