o parabolă

o parabolă

Sper ca cei care citesc aceste rânduri să nu se simtă jigniți pentru ceea ce voi spune.  Poate cei care au animale de companie vor înțelege. Am trăit vreme de șaptesprezece ani alături de doi câini. Și acum, la câțiva ani de la dispariția lor, încă îi mai visez (așa cum s-a întâmplat în noaptea asta), încă îmi amintesc de clipele trăite împreună. Cel mai important lucru  care mi-a rămas de la ei a fost lecția de iubire. Unii pot să zâmbească atunci când afirm că un câine își poate exprima sentimentele la fel sau, uneori, mai bine decât o fac oamenii și se lasă la rândul lui iubit mai bine decât fac anumite persoane. Puțini oameni știu să simtă prezența celuilalt aproape sau departe fiind, să accepte că și tăcerea asemeni cuvântului  indică o prezență continuă.

Baza reală a iubirii dintre două persoane este de natură spirituală și trancendentă și e foarte important  să devenim conștienți de acest lucru. Sufletul nu moare niciodată și întâlnirea dintre două suflete nu poate fi decât eternă.

Iubirea adevărată nu presupune nici manipulare (așa cum cred unii), nici invidie, nici concurență, nici luptă pentru putere. Cine crede că scopul scuză mijloacele în a-și păstra o relație se înșală amarnic. Mai devreme sau mai târziu tot ceea ce este vremelnic rămâne vremelnic.

Dacă există un mod de-a transforma lumea întreagă într-un loc mai bun acela este, cu siguranță, prin intermediul viziunii unei iubiri mai spirituale și prin acțiunile congruente cu acest sentiment.

Când reducem iubirea la o chestiune fizico-chimică, așa cum de multe ori am citit, și o considerăm o substanță, un nutrient, precum apa, mâncarea etc. atunci ar trebui să acceptăm că odată ajuns la capacitatea maximă a inimii va trebui să punem limite.

Se spune că odată ajunși la capătul vieții, prin fața ochilor ni se derulează momentele esențiale precum un film. O poveste inspirată din Evanghelii relatează întâlnirea unui bărbat cu Isus.

-Învățătorule, mi-am rememorat viața și am ajuns pe plaja pe care ne-am întâlnit. Urmele tale și ale mele erau întipărite în nisip. A fost foarte emoționant să revăd acele clipe în care ai mers alături de mine și m-am simțit fericit și ocrotit. Însă, la un moment dat, când îmi era cel mai greu am văzut doar o singură pereche de urme pe nisip. Îmi amintesc cât de dezamăgit am fost și aș vrea să știu de ce m-ai abandonat tocmai când mi-a fost greu.

Învățătorul a zâmbit și l-a întrebat:

-N-ai observat că acele urme erau mai adânci?

-Ba da, și lucrul ăsta m-a făcut să sufăr și mai tare. Cu siguranță purtam o mare povară în spate atunci.

- Nu, i-a răspuns Învățătorul. În acele momente de cumpănă tu te-ai agățat și mai tare de brațul meu și atunci eu te-am luat în brațe.”

Iubirea adevărată  este expresia profundă a compasiunii și a dăruirii de sine.