Eros, Philia și Agape

Eros, Philia și Agape

A iubi, în plan spiritual înseamnă a recunoaște un alt suflet care vine în completarea sufletului nostru, ceva din afară care ne completează și ne prelungește făcând să iasă tot ce-i mai bun din noi. Iubirea este ecoul uman al iubirii lui Dumnezeu. Iubirea nu este o funcție în plus a corpului precum mâncatul, dormitul, respiratul, ea este un nutrient esențial pentru ane susține sufletul. Nu încetăm să iubim vechii prieteni atunci când apare altul, nu abandonăm un copil când îl avem pe al doilea. Ne putem iubi sănătos și fără limite și pe noi înșine fără să avem cele mai terestre aspirații narcisiste. Iubirea adevărată depășește orice barieră de timp și spațiu. Numai când ne iubim pe noi înșine și pe ceilalți din jurul nostru depășim teama că cineva apropiat nouă poate renunța cu ușurință la noi, ne poate abandona ca pe un lucru de unică folosință. Sigur, ne place să ne jucăm cu vorbele și tindem, deseori, să minimalizăm diferențele subtile dintre cei trei termeni cu care grecii definesc iubirea: eros, philia, agape.

Eros se referă la atracția sănătoasă și necesară a unei ființe umane pentru alta. Pentru Platon atracția se limita la recunoașterea participării frumuseții cuiva la Frumosul universal. În vechea Grecie, Eros (de la erasthai) era numele zeului iubirii, fiul lui Zeus și al Afroditei. Cu timpul, termenul a început să fie folosit cu referire la acea parte a iubirii care constituie o dorință pasionată și intensă de a avea pe cineva sau ceva. Roma, aducând Olimpul către sine și traducându-l în latină, l-a transformat pe Eros în Cupidon, i-a pus o pereche de aripi și un arc în mână, dar l-a lăsat mai sărac la suflet. Cupidon rămâne o divinitate cantonată în sentimental pierzându-și turbulența arzătoare și plină de pasiune pe care o avea Eros.  Cu timpul,  devine un heruvim pașnic, candid, infantil, uneori, și oarecum inofensiv.

 Philia era pentru greci extrem de importantă, făcea ca o persoană la fel cu celelalte să se transforme dintr-o dată pentru tine în cineva unic și important fără să spună ceva despre virtuțile sau adevăratele ei atribute.

Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare.

 În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În ”Etica nicomahică” problema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului. Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie. Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, este prietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. La Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri  pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii,  sentimentele schimbându-li-se cu repeziciune.

 

Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii „relaţii de sâmbăta”. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul.

 

Rămân în discuţie acele prietenii  bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere, aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă el  însuşi.

 

La Socrate, prietenia devine teleia philia (prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În ”Apologia lui Socrate”, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune  „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragi de pe urma mâinilor, a ochilor, a urechilor, a picioarelor, le găseşti şi la un prieten credincios; şi adesea ceea ce un prieten n-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzut sau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.”

Timpul a schimbat, treptat,  și felul în care a început să fie privită Philia, de astă dată lărgindu-i sensul, astfel încât să însemne apartenența pe care o aleg să fiu cu ai mei.

 

Nici Agape nu a scăpat de evoluția semnificației. Având un început tenebros, Agape fiind zeitatea însărcinată să-l însoțească pe defunct la locul său de veci. În societățile primitive credința în viața de după moarte era foarte puternică de aceea mortul era însoțit de provizii ca să se hrănească în timpul călătoriei. La egipteni, sclavii erau îngropați cu unelte de lucru pentru a prelua munca stăpânilor și dincolo, în lumea umbrelor. Apoi, Agape a început să capete sensul de iubire infinită și protectoare a lui Dumnezeu pentru om; în extensie, iubirea omului pentru Dumnezeu și, lărgind conceptul, a ajuns să includă iubirea nedescriminatorie între ființele omenești, în special, iubirea dezinteresată pentru întreaga umanitate.

Astfel, Agape sfârșește prin a avea sensul de iubire totală, iubire care invadează sufletul iubirea celor care știu și simt că nimic nu-i mai important decât iubirea în această viață. Întruchipează cel mai spiritual dintre sentimente pentru că transcende particularul, implică dăruirea de sine până la sacrificiul suprem, pasiunea pentru binele altora fără să solicite reciprocitate. E singura iubire capabilă să-i includă până și pe cei care ți-au făcut rău. Forța ei este atât de mare că orice încercare de-a face rău altei persoane se duce pe apa sâmbetei. În mod misterios, de-a lungul istoriei au fost sute de bărbați și de femei care s-au conectat la această iubire generoasă, materializându-se în moduri diferite - la unii în meditație, la alții în rugăciune, la alții într-un entuziasm care a transformat iubirea în muncă, în acțiune îndreptată către un ideal.

 Agape, prin definiție, este iubirea perfectă care suportă și iartă orice frustrare,  este un sentiment de mărinimie care nu poate fi negat și nici alterat de circumstanțe. Agape nu are nici limite și nici excepții, nu este legată de condiția exterioară a celuilalt, nici de schimbările de gusturi.

 

Ca o compensație a caracterului său efemer, uneori, Eros e capabil să se conecteze cu o intensitate uriașă pe care Agape nu o cunoaște. Eros are intensitate, arde. Agape are profunzime, e de lungă durată și are stabilitate.

 Dar... să nu uităm, suntem simpli oameni și nu toți avem trăiri speciale la care se accede prin suferință, prin învățarea lecțiilor, prin umilință, prin înfrângerea ego-ului, prin acceptare, prin...

Trebuie să recunoaștem că de cele mai multe ori iubirea își pierde sensul originar și se transformă într-o simplă dorință de poseseie sau de recunoaștere, devine una dintre ușile care se deschid către competiție, rivalitate, invidie, luptă, manipulare și aproape către  toate conflictele caracteristice legăturilor dintre oameni. În acest sens, deschiderea noastră către iubire încetează să mai fie constructivă sau inteligentă. Numai iubind cu adevărat suntem capabili să procedăm adecvat în orice situație. (Despre porniri viscerale, cu altă ocazie).

 

Iubrea spirituală se poate cuibări și în sufletul unui sfânt, și al unui păcătos, și al unui ateu, și al unui tâlhar pentru că nu se supune regulilor mundane. Este cea în care se pot întâlni două suflete și singura care poate fi eternă. Ea nu presupune nici concurență, nici manipulare, nici control, nici invidie și cu atât mai puțin luptă pentru putere. E un dar de la Dumnezeu care ne face să înțelegem rostul nostru pe acest pământ și ne îndeamnă să ne bucurăm de fiecare clipă.