solilocvii

solilocvii

 

 

 

Prin suferință ne redescoperim și ne reinvetăm. La început, durerea  ne tulbură percepția, șocul ei întrerupe ordinea logică a lucrurilor. Cu timpul, ea ne devine ghid. Drept răspuns la suferință, apare un sistem de protecție instinctual, forțele oarbe ale corpului intră în alertă și reacționează disproporționat. În acele momente trebuie să ne gândim la durere ca la o binecuvântare, ca la o deschidere a unui nou drum spre cunoașteri nebănuite, spre noi posibilități și, în esență, spre o nouă viață. Orice durere/ruptură apare prima dată nu în mintea noastră, ci în corpul fizic care se revoltă, se crispează, se agită.

Unica soluție este să ne întoarcem către sine, să ne explorăm lumea interioară pentru ca, în final, să fim capabili să renaștem copilul perfect din lăuntrul nostru.

Ce ni se poate opune? Doar letargia. Dacă nu-i cădem pradă, aruncat în negrul întuneric al suferinței, corpul începe să strălucească, să se ilumineze. Atunci devenim stăpâni pe cele mai întunecate instincte și cu ajutorul imaginației putem să explorăm cele o mie una de posibilități de a ne depăși limitele.  

Ca Iisus cel înviat  din tripticul lui Matthias Grunewald   ori ca trupul iluminat care se materializează doar ochilor inițiați ai cabaliștilor, așa strălucește corpul transfigurat de durere, adevăratul corp al Imaginației.