Etimologia cuvântului ”fericire”

Etimologia cuvântului ”fericire”

E foarte interesantă etimologia cuvântului  ”fericire”, termen care face parte din lexicul de bază al limbii române, moștenit direct din limba latină. Așadar ”fericire” vine de la ”felix”, ”-icis” la rândul lui provenit dintr-un substantiv care s-a pierdut pe parcurs ”fela” care însemna ”sân”, ”țâță”. Același termen era și în greaca veche ”phili”, ”philis” cu sensul de ”sân”, ”doică care alăptează”. În lingvistică există fenomenul alunecării de sens astfel că prin uz, cuvintele capătă sau pierd unele conotații, dar în subteran există o înrudire de sens. Astfel că, de la ideea de lapte matern hrănitor au apărut și sensurile de ”îmbelșugat”, ”hrănitor”, ”bogat”, ”roditor”, ”fericit”, ”norocos”. ”Felicissimus omnium” înseamnă ”cel mai fericit om din lume” și pentru antici fericirea era o activitate a sufletului conformă cu rațiunea și nu lipsită de rațiune, era suprema frumusețe, binele suprem și plăcerea supremă, toate laolaltă. Conform moralei aristotelice ”omul are datoria de a fi fericit”. Ei, da, între ”a vrea” și ”a avea datoria de a fi” e o mică diferență. Sigur că toată lumea vrea să fie fericită, nu-i un lucru rău, însă nu toată lumea știe ce vrea și cum să-și îndeplinească dorința ”de a fi fericit”. Se poate emite o întreagă filozofie de aici. Lăsăm la o parte pe toți sofiștii, toți guru și alte categorii care ne bombardează cu felurite ”rețete” de a fi fericit, mai ales în zilele noastre când pragmatismul a trecut mult înaintea sufletului deși mulți clamează fel de fel de stereotipii legate de ”fericire”. Lucrurile cu cât sunt mai simple, sunt mai adânci și mai stabile. Depinde de perspectiva fiecăruia, de așteptările pe care le are. După ce traversezi deșertul, găsești fericirea în primul fir de iarbă și în primul strop de apă și conștientizezi că ai purtat-o cu tine tot timpul.