(Vasile Voiculesc, Lupta cu îngerul)

(Vasile Voiculesc, Lupta cu îngerul)

 

 

”Fiecare dintre noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci, Te iei cu el la luptă, așa cum te lupți, copil, cu un frate mai mare, dornic să te învețe lupta. E un exercițiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povața unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. Îngerul și Iacob își împrumutau numai prezența, nu și substanța. Aparența lui se lasă cuprinsă...Și rezistența divină se echilibra prin forța umană, care se mlădia pe tărie și urca, târâită de model, victorioasă asupra ei înseși. Îngerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zâmbitor, ațâța la sforțare, nu căuta să doboare. Deși înger, el se alcătuia dintr-un prilej chibzuit și cumpănit pentru încordarea mușchilor sufletești ai omului răpit în ideea biruinței.

Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinși cu brațele. Și mâinile omului se încleștau, pafta cu zimții degetelor petrecuți unii într-alții în șalele îngerului. Iar aripile  acestuia, ridicate din sfârc, se încondeiau pe umerii discipolului, așa încât el, cătând drept în ochii miraculoși care-l stârnea la vitejie, nu le vedea strejuindu-l,  ca să nu se înspăimânte. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute și har, un înger, alcătuit din șapte stihii mai mult?

Oricum, îndemnul îngerului adevărat e întotdeauna lupta. Numai satana e ispita, vraja de câștig ușor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii. Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrățișarea. Virtutea lui creștea, cu cât dura misterioasa inițiere. Iacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre deosebire de acela, nu atingând pământul, ci cerul coborât de înger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfânt, care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel plin în cel gol, prin mediatorul înaripat, încât precursorul lui Cristos a trebuit să se smulgă cu violență din veriga ce-l strângea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de el omul întreg. Căci nu era el Mesia, menit să săvârșească deplin transfuzia divină.

A durat lupta o noapte, un veac? Cine știe...Solul a zburat. Dar lecția rămase indelebilă. În zori, nostalgic, căuta urmele vânzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: pământul nu era găurit de călcăie. Iarba, trează, mijea în lumina-i verde nestrivită de pământ. A fost o nălucire? Și totuși n-avea nici o șovăială...Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat...Și el simțea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea țese cu uitarea, împletind sufletul. Îngerul a fost? Dar s-a hărțuit cu el afară, în luncă? Sau înlăuntru, în gând? Fusese o luptă sau o meditație? Zăvozii lui o știau mai bine , căci nu dăduseră niciun lătrat.”

(Vasile Voiculesc, Lupta cu îngerul)