Ce bine e să fii fluture!

Ce bine e să fii fluture!

Din ciclul: ”afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul...” J

 

Citind următoarea rețetă (din cartea lui Alex Ștefănescu) care asigură gloria eternă oricărui aspirant către culmile Parnasului, m-a dus gândul la vremea când mă jucam și eu de-a corectorul în redacția unei reviste. Transpiram rece și mă luau fiorii când îmi venea rândul să corectez fragmente dintr-un roman intitulat ”Renata”. Cartea era deja publicată, dar autorul  ținea cu tot dinadinsul să ne introducă și pe noi, pifanii, în lumea rarefiată a prozei postmodrniste. Pe copertă, erau două picioroange de damă, așa cam la doi metri (sigur, la scară redusă), cum le plăceau  băieților care purtau tocuri, încălțate cu ciorapi plasă negri și pantofi cu toc cui. Titlul și coperta promiteau o lectură plină de fiorii erotismului. Promiteau numai. În afară de noianul de vulgarități turnate într-un stil bombastic nu-mi amintesc altceva din faimosul roman, așa-zis erotic.  Parcurgerea textului echivala cu traversarea unui mărăciniș din care ieșeai obosit, cu gura încleștată mușcându-ți vârful limbii să nu cumva să scapi vreun cuvânt mai suav. Iată și ”rețeta” care mi-a amintit de marele romancier ajuns acum un fel de guru al tinerilor literați dornici și ei de o glorie facilă obținută prin promovarea   kitsch-ului. Nu încercați să înțelgeți!

 

Ce bine e să fii fluture!

 

A apărut o carte mixtă: ”Cuibul de întuneric” de Cosmin Miuțe (Gorjeanul, Târu Jiu). Cuprinde și poezie, și proză. Pe coperta cărții este reprodusă fotografia unei femei goale, care stă în pat, pe coate, cu fundul în sus, într-o poziție indecentă, dar care are pe fesă un fluture. Deschizi cartea cu nerăbdare, ca să vezi ce se întâmplă în continuare cu femeia, dacă vine un bărbat hotărât care să profite de poziția ei, sau măcar un entomolog, care să prindă fluturele, dar constați că între fotografia de pe copertă și texte nu există nicio legătură. Primele pagini sunt ocupate de versuri plictisitor –năstrușnice. Cuvintele amestecate în pălărie sunt scoase unul după altul de o mână țeapănă și păguboasă:

 

”Maternitățile de clei/ Apar ca necazurile după/ O ploaie /

De smoală.”

”Noi, toții ne cunoaștem de mici,/De când, în calitate de zmeie,/ Știam să punem ochii pe cruce.”

”Și dacă buzele tale cu gust de buzunar fierbinte/ Știu să aprecieze apusul dezbrăcat,/ Înseamnă că a meritat să-ti spun toate astea!” etc.

 

Urmează proza de o prețiozitate rebarbativă:

 

”O chemare și-a întâlnit ecoul dincolo de cortina ruptă dintr-o neatentie minoră a răsăritului, care și-a permis luxul de a închide ochii preț de o veșnicie și un sfert. Oameni care să tragă cu nonșalanță draperiile peste ramurile crescute prematur pe umerii unui cer deloc senin, se mai găsesc și astăzi.”

 

”Diversitatea văzută prin lentile de salcie devine deranjantă în momentul spargerii în tipare străine a două timpane posomorâte.  În același spațiu își face apariția neliniștea, care se laudă  bucuroasă cu degetele ei impare și inconsistente în același timp.”

 

Principala poveste din volum, ”Cuibul de întuneric”, este scrisă la persoana întâi, în numele unui personaj, Victor Grațianu, angajat într-o investigație detectivistică. Ca în unele filme americane (puerile), există un misterios ”Centru” responsabil de asasinarea unor oameni nevinovați. Stilul are o eleganță căutată:

 

”În dimineața zilei care a urmat normalitatea părea instalată. Sorbeam cafeaua dintr-o ceașcă albastră. Eva se așezase pe canapeaua amplasată cu mult gust în imensa încăpere, dar n-aș fi putut să afirm cu siuranță dacă îmi admira nasturii de la cămașa pe care o îmbrăcasem în dimineața aceea sau se gândea într-o cu totul altă parte.”

 

Închid cartea regretând timpul pierdut cu citirea ei. Singura consolare este să mai vezi o dată imaginea femeii de pe copertă. Și să te gândești ce bine e să fii fluture.” Pg.195-197