30 aprilie 1898. La Salonul Refuzaților organizat în Palatul Mașinilor dă buzna o gloată de vizitatori și se îndreaptă către uriașa vedenie de ipsos alb sprijinită de Galeria Mașinilor. Titlul lucrării: ”Balzac”, executată de un sculptor care începuse să devină celebru atât prin câteva din lucrările lui, cât și prin țicneala de care da dovadă uneori. De astă dată, se întrecuse cu gluma expunând o asemenea monstruozitate: ”un Balzac sculat din somn de către creditori”,  se amuză un vizitator. ”Mai curând, un Balzac îmbrăcat în halat de spital și internat la Charenton”, se hlizește altul. ”Care Balzac? Parcă-i un vițel!” Și toată lumea izbucnește în râs. Alături de Balzac-ul uriaș cu privire agresivă, artistul expusese antiteza sa absolută,  grupul statuar deja cunoscut, ”Sărutul”. 

La un moment dat, își face apariția un grup de membri ai Institutului – un fel de inchizitori ai artei – în mijlocul lor perorând portretistul monden Benjamin Constant pe care  nebunii ce-și ziceau ”impresioniști” îl porecliseră ”Benjamin-inconsistentul” sau ”Tițian-Veselă”. Plin de emfază se oprește în fața ”Sărutului” elogiindu-l ca un bun connoisseur ce era și apoi, aruncând o privire dezgustată către ”Balzac” se întoarse  cu o prefăcută îngrijorare către auditoriu:

”-E pur și simplu dureros să vezi așa ceva. Ar trebui să aibă cineva curajul să-i spună lui Rodin că s-a înșelat.”

Între timp apăruse și Președintele Republicii Franceze, Felix Faure, cu monoclul bine înfipt în arcadă, mănuși de culoarea untului, garoafă la butonieră și cilindru în mână. Rodin îl urma pas cu pas prin marea sală sperând că se va opri în dreptul lucrării lui, însă acesta rămase cu spatele la Balzac și zărind o femeie tânără și elegantă la capătul culoarului se repezi să-i sărute mâna și să-i ofere brațul. Era doamna Steinheil un fel de madam de Pompadour a Elyseului în brațele căreia însuși galantul Felix avea să moară peste câteva luni. Îi aruncă un mic surâs condescendent bietului Rodin și părăsi Sala cu întreaga suită după el.

A doua zi, întreaga presă a început să dezbată subiectul ”Balzac”  care provocase un adevărat scandal național. ”Oricare om înzestrat cu un dram de  bun simț poate recunoaște lesne în acest morman de ipsos grămădit cu lovituri de picior și de pumn, monument al scrântelii ori al neputinței, produsul unui spirit în plină destrămare; sau ca s-o spunem pe șleau, actul nerușinat al unui maestru întru mistificare”, scria criticul de artă Oliver Merson în al său ”Monde illustre”.

”Le Figaro”, prezintă la rândul, său câteva zile la rând, opinii dintre cele mai diferite. Criticii și sculptorii se împart în două tabere pe picior de război, iar membrii Institutului nu fac deloc economie la sarcasme și batjocură. Unde mai pui că monstruozitatea nu apăruse așa din senin, ci solicitase zece ani de dispute, mai cu seamă, în ceea ce privește alegerea artistului care să realizeze statuia lui Balzac. Se întâmplă ca Zola, care fusese dintotdeauna un apărător al impresioniștilor să fie ales președintele Societății oamenilor de litere și astfel, susținându-l pe Rodin, acesta să câștige dreptul de a-i realiza statuia. În schimbul sumei de treizeci de mii de franci, Rodin se angajează să predea statuia la sfârșitul anului 1893. Nici măcar în martie 1894 nu văzuse nimeni nicio statuie. Artistul chiar avea mari probleme cu lucrarea la care se angajase. Nu exista nici un mulaj după trăsăturile lui Balzac și cum să-l idealizezi pe un scrib de geniu care devenise greoi și diform stând chircit toată ziua la masa de scris. Așa că, i-a venit ideea să-l înveșmânte în halatul de casă ca într-o rasă de călugăr dominican. Apoi, s-a apucat să-i citească toată opera  lui Balzac, el, care era artist din instinct și căruia nu-i plăcuse niciodată să citească, lectura  fiind considerată  un act inutil. S-a dus și în locurile în care s-a născut, la Tours, încercând să surprindă trăsăturile localnicilor care s-ar fi putut descoperi pe chipul lui Balzac. Și pe lângă faptul că nu se simte capabil să execute o astfel de lucrare, neavând niciun fel de idee asupra aceea ce dorea să lase posterității în chipul lui Balzac, Rodin era și într-o pasă proastă. Se despărțise de Claudel eleva lui de care se îndrăgostise nebunește pentru faptul că intrase în conflict cu Rosa, femeia cu care trăia de ani de zile.

Tot căutând o soluție care să-l mulțumească își umple atelierul cu vreo douăzeci de fantome albe la care modelează cu răbdar până când, pe 29 noiembrie 1894, este somat să prezinte lucrarea. Primise un avans de zece mii de franci și risca un proces cu Societatea oamenilor de litere. Scandalul ”Balzac” se suprapune peste afacerea Dreyfus încât tot Parisul era în mare fierbere. Tabere combatante și într-o bătălie și în cealaltă, ziariști alergând în stânga și în dreapta, circ în toată regula pe străzile Parisului.

Dar Rodin nu-i omul care să înghită atâta batjocură cât se iscase în jurul lui: cincizeci de ani de luptă cu mizeria îi dăltuiseră un suflet inflexibil. Membrii Institutului i-au cerut să distrugă statuia. Ziariștii îl asediază pentru interviuri. În atelierul lui era un întreg balamuc- vizitatori peste vizitatori- unii blamându-l alții rămânând admiratorii colosului care era:

”-Maestre, îl susține Bourdelle, nici un atac nu vă poate atinge. Sunteți marele, fabulosul Rodin. Ceilalți nu sunt decât niște potăi care încearcă să se sloboade pe catedrala care sunteți”

Și Octav Mirabeau îl încurajează  spunându-i că toți prietenii îi sunt aptroape. Chiar și Rose Beuret cu claia ei de Gorgonă se străduie să-l liniștească și să dea mai puțină importanță bârfelor. Dar bârfele se materializează în moțiunea pe care o adoptă și i-o trimite Societatea:

”Comitetul oamenilor de litere are datoria și regretul să protesteze împotriva eboșei expuse de dl. Rodin la Salon, eboșă în care refuză să recunoască statuia lui Balzac.”

 Trist, lovit în demnitatea lui de artist, Rodin încearcă să treacă peste ofensă căutându-și alte preocupări. Dar Rodin rămâne Rodin- era deja un nume celebru în lumea artei și o mână de conțopiști nu-l poate pune la colț. Încă mai are admiratori și prieteni care îl respectă. Din Bruxelles îi vine o depeșă de la Edmond Picard, celebru avocat belgian, foarte influent la Curtea Regală:

”- La Bruxelles îl iubim pe Balzac și-l iubim pe Rodin: dacă acesta din urmă consimte să ne cedeze statuia, ea se va înălța într-una din cele mai frumoase piețe ale orașului. ”

Tânărul director al unei galerii de arte, Bernheim, îi găsește și el un client în Auguste Pellerin, regele margarinei și mare colecționar  de artă care cumpărase și ”Artistul” lui Manet. Cele mai mișcătoare omagii îi vin din partea pictorului Sisley, care pe patul de moarte fiind, trimite ultimii cinci franci către subscripția organizată de Mathias Morhardt întru susținerea artistului și a lucrării lui. Din păcate, Rodin are o fire nestatornică și studiind lista subscripțiilor constată că mulți dintre cei care donaseră pentru el erau de partea baricadei din tabăra lui Zola în ”afacerea Dreyfuss”. Astfel, faimoasa statuie intră într-un veritabil carusel și în cele din urmă, artistul hotărăște: ”îl păstrez pentru mine. Am să-l instalez în grădina mea de la Meudon.” Și astfel, fantoma lui Balzac devine o apariție familiară pentru păsările din curtea artistului până la 18 iulie 1939 când este instalată la intersecția bulevardelor Montparnasse și Raspail.

Rodin  începuse deja să lucreze la ”Poarta Infernului” inspirată de lectura ”Divinei Comedii”. Lucrare care îl obseda încă din 1881 când avea 41 de ani.  Providența îi vine în întâmpinare și Gambetta îl prezintă Ministrului Artelor Frumoase Eugene- Spuller și viitorului președinte al Consiliului de Miniștri, Waldeck – Rousseau care-i propun să realizeze poarta viitorului Muzeu al artei decorative ce urma să fie construit pe locul vechii Curți de Conturi. O lucrare uriașă  din marmură de șapte metri înălțime și doi metri cincizeci lățime  care-l va ține vreme de douăzeci de ani în picioare. În 1900 va fi expusă la intrarea Expozițirei, dar nu va fi nicicând finisată și Rodin refuză s-o predea preferând să restituie statului cei treizeci și cinci de mii de franci.

30.04.2021

m.s.