CHRISTOPH WILLIBALD GLUCK

CHRISTOPH WILLIBALD GLUCK

 Christoph Willibald Gluck s-a născut pe 2 iulie 1714,  la Erasbach, în Palatinatul de Sus. Tatăl său era pădurar și se ocupa de pădurile marilor nobili și  de aceea familia își tot schimba domiciliul. Despre copilăria lui nu se știu prea multe lucruri, însă Gluck a primit o bună educație muzicală și a învățat să cânte la vioară, violoncel și pian. Studiile superioare muzicale le-a făcut la Praga, apoi, la Viena și Milano unde a studiat cu Giovanni Battista Sammartini. În Italia, a compus și a pus în scenă ”Atarsese”, operă care la acea vreme s-a bucurat de succes. Însă Gluck a rămas în istoria muzicii ca inițiator al primei mari reforme a operei și, deși a scris vreo 50 de opere, doar una singură este inclusă în repertoriul permanent al operelor. Până în anul 1762, anul premierei operei ”Orfeu și Euridice”, Gluck a fost considerat doar un bun profesionist fără să se bucure de prea mare celebritate ca compozitor. Dar, ca și în cazul lui Mozart care a devenit celebru după întâlnirea providențială cu libretistul Lorenzo da Ponte și Gluck avea să-și întâlnească libretistul potrivit în persoana poetului Ranieri de Calzabigi. Cei doi poeți, Lorenzo și Ranieri au multe lucruri în comun: amândoi erau niște aventurieri, călători, intriganți, niște indivizi lipsiți de scrupule, dar cu har. Gluck s-a întâlnit la Viena cu Ranieri de Calzbigi și i-a scris libretul pentru ”Orfeu și Euridice”.

”Dacă muzica mea a ajuns să se bucure de oarecare succes, scrie Gluck, mă simt obligat să precizez că i-o datorez în mare parte, întrucât el a fost acela care mi-a dat posibilitatea să dezvolt resursele artei mele...Indiferent cât de talentat ar fi un compozitor, nu va produce niciodată altceva decât muzică mediocră dacă poetul nu trezește în el entuziasmul în absența căruia producțiile oricăror arte nu pot fi decât slabe și neconvingătoare.”

Gluck era un cosmopolit și nu-i plăcea să stea prea mult într-un loc. Din Italia a plecat la Paris, apoi, la Londra unde l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Handel. La Londra fiind, compune două opere – ”Artamene” și ”Căderea giganților”, pentru Opera Italiană, la comanda Lordului Middlessex.  După o vreme, pleacă la Hamburg unde conduce o companie de operă irtaliană itinerantă cu care vizitează Dresda și Leipzigul. În 1749,  ajunge la Viena și se căsătorește cu fata unui negustor bogat și din acel moment scapă de grija banilor. Siguranța financiară îl ajută să-și afirme independența și să nu accepte orice ofertă. În 1752 a fost numit Kapellmeister la Curtea Imperială din Viena, iar doi ani mai târziu, director al Orchestrei Prințului Hidburghausen. Este onorat în anul 1756 de către Papa Benedict XIV cu ocazia decernării titlului de cavaler. De-acum va dori să fie numit Ritter von Gluck. Până la întâlnirea lui Gluck cu Cazalbigi și  până la premiera operei ”Orfeu și Euridice”, opera devenise o formă goală închistată de libretele lui  Pietro Metastasio  care era la acea vreme poetul Curții Imperiale din Viena și libretistul cel mai renumit. Epoca barocului era deja depășită de neoclasicismul care manifesta tendința către simplitate în defavoarea ornamenticii greoaie. În preajma anului 1760 muzicienii începuseră să renunțe la complicatele și somptuasele armonii ale barocului și scriau într-un stil galant, simplu, melodic, detașat de contrapunct. În 1764, Johann Joachim Winckelmann publică ”Istoria artei grecești” reintroducând idealul clasic în Europa. Atât conjunctura cât și înclinația compozitorului către noile idei propovăduite de Rousseau l-au determinat pe Gluck să caute un alt drum al operei, să aducă schimbări radicale care vor prefigura opera wagneriană. Foarte exigent cu dirijorii și cu cântăreții, Gluck le-a cerut să nu mai improvizeze, să cânte după note și să renunțe la acele întoarceri la prima secțiune. A desființat aria da capo, a scurtat ariile, a crescut numărul de recitative (vorbire cântată de natură declamativă opusă ariei cântate) și a eliminat așa-numitul recitativo seco folosind în locul lui recitativul instrumentat

Până la  ”Orfeu și Euridice”, muzicologii au fost de acord că n-au mai fost atât de drastice schimbări în stil, deși, după gustul publicului vienez, opera era considerată prea narativă. Următoarea operă reformată a fost ”Alceste”. ”Când am început să scriu muzica pentru Alceste, spune Gluck, am hotărât să mă eliberez de toate servituțile impuse de vanitatea exagerată a cântăreților, fie de indolența prea mare a compozitorilor, care au desfigurat opera italiană și au făcut din cel mai splendid și mai frumos spectacol unul plicticos și ridicol. M-am străduit să reduc muzica la menirea ei de a servi poezia prin mijloace de expresie specifice, urmărind desfășurarea intrigii fără a întrerupe acțiunea și fără a o împăna cu ornamentele superflue; și sunt convins că trebuie să fac acest lucru prin analogie cu modul în care niște culori expresive pun în valoare o pictură corectă printr-un contrast bine dozat între lumină și umbră care servește la animarea figurilor fără a le altera contururile.”  (Gluck) 

În 1710, tot în colaborare cu Calzabigi compune ”Paris și Elena”, apoi, pe un libret al lui Francois de Roullet scrie ”Iphigenia în Aulida” care va fi prezentată pe scena Operei din Paris în 1774. Ajungând la Paris, Gluck se bucură de sprijinul Mariei Antoaneta și își păstrează celebritatea pusă acum la încercare de apariția italianului Nicolo Piccini cu care are numeroase polemici. Fiecare compozitor avea propriul grup de susținere care ”...se certau cu înverșunare pentru doi muzicieni străini, unul cousin, celălalt moscheto; în această dispută își petreceau tot timpul, fără să le pese de cât de scurt este timpul și ca și când ar fi fost siguri că vor trăi o veșnicie. Fericiți oameni! Așa mi-am zis eu, trăiți în mod sigur sub un guvern înțelept, drept și blând, din moment ce nu aveți niciun fel de nemulțumiri publice de care să vă plângeți și niciun alt subiect de dispută decât perfecțiunile sau imperfecțiunile unei muzici străine”, nota Benjamin Franklin aflat la acea vreme la Paris.

 Și cu toate acestea cei doi muzicieni au păstrat tot timpul o relație de respect unul față de celălalt. Gluck avea darul de-a se impune- era un bărbat dur, dominator, exploziv, un geniu al autoafirmării. Nu de puține ori, firea lui iritabilă degenera în grosolănie jignind urechile parizienilor atunci când spunea lucrurilor pe nume. Ca dirijor era un fel de Toscanini al acelor vremuri în fața căruia muzicienii nu prea mișcau în front. La Viena, relația  dintre el și instrumentiști ajunsese atât de încordată încât a fost nevoie  să intervină însuși împăratul. Gluck avea un auz muzical excepțional și neglijența muzicienilor îl scotea din sărite. În memoriile sale, Johan Christoph von Mannlich, pictor de Curte la Paris, îl descrie astfel pe Gluck după ce participase la o repetiție cu ”Aulida”: ”Se agita ca un nebun. Ba greșiseră viorile, ba intrumentele de suflat nu dăduseră expresia corectă ideilor lui. În timp ce dirija, se oprea brusc și cânta din gură un anumit pasaj cu expresia pe care o dorea el. Apoi, după câteva minute, începea să urle cât îl țineau plămânii. ”Nu faceți nici cât o ceapă degerată!” În mintea mea, parcă vedeam cum îi zboară toate viorile în cap...”

Chiar dacă nu-i plăcea, Gluck insista să-și pregătească singur operele:  ”Cu cât năzuiești mai mult către adevăr și perfecțiune, cu atât este nevoie de mai multă precizie și exactitate”, îi scria el  ducelui de Bragrance într-o dedicație pe partitura operei ”Paris și Elena”. Nici cântăreții n-o duceau mai bine cu compozitorul și dirijorul Gluck care striga la ei că nu au gust și nici cultură muzicală. Avea ceva în firea lui din felul de-a fi al lui Beethoven și își dicta întotdeauna propriile condiții. Și cu toată firea lui complicată și dificilă nu lipseau laudele atât la adresa omului cât și a muzicianului. Ceilalți compozitori îl invidiau și se simțeau intimidați în prezența lui. Până și Leopold Mozart i-a pus în vedere fiului său să se țină departe de nebun, dar drumurile lor s-au intersectat de câteva ori la Viena și tânărul Mozart a rămas impresionat de personalitatea lui numindu-l ”un mare om”.

Spiritul lui Gluck a lăsat puțină influență asupra câtorva opere mozartiene, însă, mai degrabă, poate fi regăsit la Cherubini, la Spontini și  într-o oarecare  măsură la Berlioz care pur și simplu îl venera pe Gluck. ”Jupiterul Olimpului nostru a fost Gluck”, spunea el. Atât cât a fost, muzica lui Gluck a însemnat începutul unei revoluții  în operă.

01.07.2021

Cenaclu Literar: