Igor Stravinski

Igor Stravinski

 

S-a născut la 17 iunie 1882 la St. Petersburg și a fost recunoscut ca fiind cel mai mare compozitor al vremii sale. În copilărie, nimeni nu bănuia că Stravinski va deveni copilul teribil al muzicii deoarece n-avea nimic spectaculos care să prefigureze revoluția ce va urma. Tatăl său, care a murit în 1902, fusese cântăreț la Opera din St, Petrsburg și normal că la ei în casă veneau muzicieni din toată Rusia și din lume. Astfel, Igor a trăit înconjurat de muzică și a luat lecții de pian  de mic deși, la vârsta de 23 de ani era student la drept. În 1900 i-a fost prezentat Rimski-Korsakov căruia i-a arătat o parte din încercările lui de compoziție devenindu-i elev particular în 1903. Lecțiile au continuat până în 1908 când a murit Korsakov.

În 1908, Stravisnki a compus o lucrare orchestrală intitulată ”Focuri de artificii” cu care a atras atenția lui Diaghilev. Cu o bună intuiție în descoperirea de talente, bărbat cu o gândire generoasă și cu curajul de a risca, interesat de toate artele, Diaghilev a activat la Paris unde, în 1906, a sponsorizat o expoziție de artă rusă. A prezentat la Opera din Paris  cinci concerte de muzică rusă în același an, iar în 1908 a pus în scenă ”Boris Godunov” cu Feodor Șaliapin în rolul titular. În 1909, Diaghilev le-a prezentat parizienilor Baletul Rus și succesul a fost atât de mare încât a întemeiat Ballets Russes ca o companie permannentă din care a făcut centrul avangardei. Falla, Ravel, Debussy, Stavinski, Prokofiev au compus pentru el. Picasso, Bakst și alți avangardiști elaborau decorurile și costumele. Dansatorii erau conduși de Nijinski și Karsavina, figuri legendare ale baletului rus. Astfel, puternicul aristocrat Serge Diaghilev a creat o mare companie  de balet cu stil, gust și imaginație  cum nu mai existase.

Primele trei balete care ilustrează naționalismul rus l-au situat pe Stravinski,  fără niciun dubiu, în fruntea muzicienilor. În 1910, compune ”Pasărea de foc” pusă în scenă pe 25 iunie, în coregrafia lui Michel Fokine  care îl face vestit pe Stravinski în toată lumea așa cum prezisese Diaghilev cu o zi înainte de spectacol. Cu influențe din ”Cocoșul de aur” al lui Rimski -Korsakov, însă cu mult mai îndrăzneață și mai originală, ”Pasărea de foc” a atras atenția urechii fine alui Debussy: ”Fără să fie o piesă perfectă, este totuși foarte bună sub anumite aspecte, pentru că aici muzica nu este servitoare docilă a dansului. Și uneori auzi combinații neobișnuite de ritmuri.”

La 13 iunie 1911, apare ”Petrușka”, lucrare care îi consolidează poziția de lider a lui Stravinski. Ca și ”Pasărea de foc”, ”Petrușka” este un balet pe un subiect rus; pentru ascultătorii de la 1911 avea ceva barbar, sălbatic care eclipsa tot ceea ce venise din Rusia până atunci. Nici chiar Diaghilev n-a putut să prevadă imensul suscces al baletului. Însă tot entuziasmul de până atunci pălește în fața celui stârnit de ”Ritualul primăverii” (”Le sacre du printemps”) a cărui premieră a avut loc pe 29 mai 1913. ”Visam la o scenă de ritual păgân în care fecioara aleasă pentru afi sacrificată dansează până la moarte” (Stravinski). Tot el a spus că mult mai corect ar fi titlul ”Încoronarea primăverii”, nu ”Ritualul primăverii”.

Coregrafia baletului a fost semnată de Vațlav Nijinski, iar premiera  de la teatrul Champs Elysees a stârnit cel mai faimos scandal din istoria muzicii. Ascultătorii au fost siderați de disonanțele și ferocitatea de o mare complexitate  cu ritmuri stranii, de neînțeles, ale muzicii. Nimeni nu s-a așteptat la o reacție a publicului atât de violentă- a izbucnit mai întâi în râs, apoi au început fluierături și huiduieli. Muzica nici nu se mai auzea. Diaghilev a încercat să restabilească ordinea punându-i pe electricieni să aprindă și să stingă luminile de câteva ori. Nijinski, din culise, răcnea la dansatori încercând să mențină ritmul. Contesa de Pourtales s-a ridicat în picioare în loja ei, a aruncat evantaiul și a strigat: ”Este pentru prima oară în șaizeci de ani că cineva își permite să-și bată joc de mine”. Spectatorii au început să se insulte între ei formând tabere diferite. Apașii, în frunte cu Ravel, aclamau entuziasmați.

Dar să-l lăsăm pe Stravinski să descrie acea seară de pomină: ”Oricât ar părea de curios, nici eu nu eram pregătit pentru această explozie. Reacțiile muzicienilor care asistaseră la repetițiile orchestrei nu-mi sugeraseră nimic în acest sens, iar spectacolul de pe scenă nu părea de natură să genereze o răzmeriță. Dansatorii repetau de câteva luni și știau foarte bine ce au de făcut, chiar dacă adesea mișcările lor nu aveau nicio legătură cu muzica...Câteva proteste timide împotriva muzicii s-au auzit încă de la începutul spectacolului. Apoi, după ce cortina s-a deschis deasupra Lolitelor cu cosițe care săreau în sus și în jos (Dansul adolescenților) a izbucnit furtuna. Din spatele meu am auzit strigăte: ”Tacă-ți gura!” Acestea erau acoperite de vocea lui Florent Schmitt care răcnea: ”Țineți-vă gura, târfe din al șaisprezecelea!”; evident, ”târfele” din arondismetul șaisprezece erau cele mai elegante doamne din Paris. Urletele au continuat, și câteva minute mai târziu am părăsit sala furios. Stăteam în dreapta lângă orchestră și-mi amintesc că am trântit ușa. Tremuram de indignare. Muzica îmi era familiară; o iubeam și nu înțelegeam de ce oamenii care nici n-o auziseră încă protestau atât de violent. Am ajuns în culisele din spate, unde l-am văzut pe Diaghilev care aprindea și stingea luminile din sală, în efortul de a restabili liniștea. Pe parcursul minutelor, cât  a mai durat spectacolul, am rămas în culisele laterale, în spatele lui Nijinski, ținându-l de cozile fracului, în timp ce el se urcase pe un scaun și răcnea numere către dansatori.”

”Ritualul primăverii” a devenit pentru Europa muzicală din prima jumătate a secolului al XX-lea ceea ce fusese ”Simfonia a noua” a lui Beethoven pentru secolul al XIX-lea-  ritmurile baletului aveau ecou în ”Suita scitică” a lui Prokofiev, în ”Mandarinul miraculos” al lui Bartok, în operele lui Mihaud. Disonanțele lui zguduitoare au produs, pur și simplu, o ruptură față de canoanele armonice și melodice de până atunci. Stravinski a devenit noul zeu al muzicii lucru care a stârnit gelozia lui Debussy care a scris într-un mod deosebit de dezagreabil despre el în lucrarea în care făcuse portretele muzicienilor. În schimb, Stravinski afirma cu sinceritate: ”...Le Sacre îi datorează mai mult lui Debussy decât oricui altcuiva, cu excepția mea, atât cea mai bună muzică (Preludiu) cât și cea mai slabă ( muzica din a doua parte din prima intrarea acelor două trompete solo și Glorificarea alesei)”.

După cele trei balete, creația lui Stravinski trece printr-o perioadă de tranziție cu lucrările  ”Istoria soldatului” (1918), baletul ”Renard” (1922), opera într-un act ”Mavra” (1922) și cantata ”Nunta” (1923). După acestea, Stravinski începe să scrie un gen de muzică cu totul nou, complet diferit, trecând de la superpartituri pentru superorchestre la partituri pentru grupuri restrânse și la o modalitate de scriere focalizată, precisă, miniaturală precum jazzul, tangoul, valsul, coralul, marșul. Noul gen de muzică era prefigurat încă din 1921 în ”Simfoniile pentru instrumente de suflat” (termenul ”simfonii” neavând de-a face cu genul muzical ci cu ideea de cântat împreună a instrumentelor de suflat). Mintea logică și exactă a compozitorului l-a făcut să se îndrepte către această nouă muzică conștient fiind că ”este lipsită de toate acele elemente care îl atrag în mod invariabil pe ascultătorul obișnuit. N-are niciun rost să cauți aici impulsuri pătimașe sau străluciri dinamice...Muzica nu este concepută ca să facă plăcere unui public, nici ca să stârnească pasiunile. Cu toate acestea, am sperat că va plăcea câtorva din acele persoane la care primatul sentimentelor cedează locul receptivității pur muzicale”.

Neoclasicismul lui Stravinski i-a dezorientat pe mulți dintre admiratorii săi. Omul și muzica lui deveniseră total antiromantici ceea ce l-a situat în opoziție cu tradiționaliștii. Compozitorul era structural om al ordinii intelectuale lucru care s-a răsfrânt și în deprinderile lui de muncă. Era vestit pentru modul ordonat în care-și ținea masa de lucru, grija și atenția cu care își executa partiturile.

După repurtarea primelor succese la Paris, Stravinski a locuit până la începutul Primului Război Mondial în Franța, Rusia și Elveția. După 1917, n-a mai revenit în Rusia, din 1920 până în 1939 a trăit în Franța, apoi a plecat definitiv în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la Hollywood.

Aici, a avut o colaborare extrem de fructuoasă cu coregraful de origine rusă George Balanchine.  Împreună cu W.H.Auden și Chester Kallman au realizat o operă de mari dimensiuni, iar cu dirijorul american Robert Craft a scos o suită de cărți în care-și expune punctul de vedere în toate privințele- legat de geneza pieselor sale dar și despre piesele altor compozitori. Până la Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Stravinski a reprezentat simbolul spiritului progresist în muzică, fiind acceptat drept lider al castei muzicienilor. Însă, cum era și normal, începe să fie atacat de ”lupii tineri”, mai ales  de membrii școlii din Paris precum Piere Boulez care susțineau că neoclasicismul său este mai degrabă regresiv, nu îndreptat către viitor. Stravinski își vede de drumul lui și plonjează cu toată ființa în noul val reprezentat de Webern și Schoenberg, deși, paradoxal, între el și Schoenberg au existat tot timpul animozități.

Veritabil cameleon în arta compoziției, Stravinski s-a situat pe tot parcursul vieții lui la capătul frânghiei trăgându-i pe toți ceilalți muzicieni după sine așa cum numai Picasso se mai situase în artele plastice. Muzica lui nu are acea melodie care să atragă imediat un cerc larg de admiratori, deși nu i-a lipsit melodicitatea. Era criticat tot timpul pentru intelectualismul lui lucru care-l enerva peste măsură. Ce era rău în intelect? Ce era rău că avea o minte viguroasă și aforistică admirabil organizată? Mintea lui putea comunica cu o minte la fel de clară, de tehnică, de receptivă. Muzica lui nu putea să hipnotizeze decât un meloman sofisticat, un public restrâns, practic o elită a majorității ascultătorilor.

S-a stins din viață la New York pe 6 aprilie 1971 și a fost înmormântat la Venice, în colțul rusesc al cimitirului de pe insula San Michele, în apropiere de mormântul lui Serge Diaghilev. După moartea sa a izbucnit un nou scandal în legătură cu cărțile pe care le-a scris în colaborare cu Robert Craft. Într-un articol din New York Times, din 3 martie 1972, Lilian Libman, reprezentanta personală a lui Stravinski afirmă că toate lucrările scrise îi aparțin de fapt lui Robert Craft. Orice s-ar spune, Igor Stravinski rămâne marele compozitor  care a revoluționat întreaga muzică clasică a secolului al XX-lea.

21.10.2020

m.s.

 

Cenaclu Literar: