S-a născut pe 30 decembrie 1905, în Fălticeni, fiind fiul cel mai mare al avocatului Octav Lovinescu, frate cu Eugen Lovinescu. Scriitorul a mai avut doi frați: Octav (avocat) și dramaturgul Horia Lovinescu. Tot din familia Lovineștilor pot fi amintiți scriitorii Anton Holban și Monica Lovinescu. Copilăria a petrecut-o la Fălticeni, urmând  cursurile la gimnaziul Al. Donici unde bunicul său, Vasile, era profesor și director. Familia s-a mutat, apoi, la București și Vasile Lovinescu  a urmat liceul la colegiul Sf. Sava după care s-a înscris la Facultatea de Drept. În paralel, face câțiva ani de vioară la Conservatorul din București. După terminarea facultății, lucrează ca jurist-consult la diverse firme, la primăria municipiului și la Creditul Minier până în 1947, când, este silit să se retragă. În tot acest timp, principala lui preocupare rămâne spiritualitatea sub formele ei tradiționale de care fusese atras încă din timpul liceului. Publică numeroase articole și eseuri în Adevărul Literar și Artistic, în Credința, în Familia, Azi, Viața Românească, Viața literară etc. Este atras de misticul Bo Yin Ra, german de origine, precum și  de scriitorul Gustav Meyrink. De la Bo Yin Ra află despre Rene Guenon și cartea lui Le Roi du Monde (Regele Lumii). Intră în corespondență cu scriitorul francez care-i devine mentor spiritual. Retras la Cairo, Rene Guenon îl inițiază pe Vasile Lovinescu în cunoașterea marilor texte ale ezoterismului universal. Are strânse legături cu Mircea Eliade, Dan Botta, Dan Petrașincu, dar, mai ales, cu Sandu Tudor, principala lui preocupare fiind obținerea unei inițieri și a unei ratașări la o grupare esoterică efectivă. Face un pelerinaj la Muntele Athos unde cere biunecuvântarea isihastă care i se acordă cu condiția să rămână la mănăstirea atonită. Neavând cetățenie greacă, lucrul nu este posibil și pleacă în Franța îndrumat de Rene Guenon. Stă o vreme la Amiens, apoi pleacă la Bale, în Elveția unde obține o inițiere alawită prin Titus Burkhardt și F. Schuon, după care revine în țară. Nu este vorba despre convertirea la islam, ci despre integrarea în mișcarea sufistă. Devenit ”fiu al clipei”, principala lui preocupare va fi de-acum încolo realizarea spirituală. În 1936, revine în Franța și ia legătura cu maestrul lui spiritual F. Schuon. Tot în acest an, publică sub pseudonimul Geticus un studiu de istorie și geografie mitică intitulat ”La Dacie Hyperboreenne”. La Paris, se întâlnește și cu M. Vâlsan care primise o inițiere din aceeași sursă și care întemeiază o tarikah condusă de el. În 1940, este reformat din cauza unor probleme la ochi și îi este respinsă plecarea pe front. După război, cu ajutorul lui M. Vâlsan întemeiază la București un grup inițiatic pe care îl va conduce până în 1958 când, din cauza condițiilor ostile, este desființat. Vasile Lovinescu renunță la scris și se va dedica ritualurilor și realizării spirituale împreună cu grupul în condiții de clandestinitate. La Fălticeni o întâlnește pe poeta Lucreția Andriu care avea o casă și în București în care, cu alți câțiva discipoli întemeiază un cerc de studii și meditație tradițională numit ”Fraternitateaa lui Hyperion”. În 1964, reîncepe să scrie simțind nevoia să transmită adevărurile tradiționale.  dobândite, care pe cale orală s-ar fi diluat. În 1980 se retrage definitiv la Fălticeni în casa părintească. Se stinge din viață pe 14 iulie 1984.

Studiul ”Dacia Hiperboreeană” apare în 1936-1937 în câteva numere ale revistei ”Etudes Traditionnelles de Paris”. Vreme de 50 de ani a rămas ocultat, până când, în 1984, a fost descoperit în Italia de un cunoscut cercetător tradițional, Claudio Mutti, care l-a tradus și l-a publicat. Întâmplare face ca  în zilele în care autorul dispărea – 14 iulie 1984, studiul să fie publicat în Italia.  În 1987, studiul a fost republicat în volum în limba franceză și a fost remarcat de Vintilă Horia care l-a promovat în Spania. De fiecare dată când a fost publicat, numele adevărat al  autorului a fost ocultat find semnat doar Geticus. Unii au crezut că aparține lui Mihai Vâlsan, fostul diplomat de la Paris. În România a fost tipărit, pentru prima dată, în 1994, la Editura Rosmarin sub îngrijirea Roxanei Cristian și a lui Florin Mihăescu, discipoli ai lui Vasile Lovinescu.

Studiul a apărut pentru prima dată în Franța în ”Etudes Traditionnelles” al cărei spiritus rector era Rene Guenon care l-a și susținut și l-a ghidat pe autorul român. Într-o scrisoare- dovada că l-a interesat interpretarea lui Vasile Lovinescu- Rene Guenon îi spunea: ”Sunt foarte mulțumit de ceea ce îmi spuneți despre căutările dumneavoastră cu privire la Dacia și aștept cu mult interes studiul pe care mi-l anunțați...căci găsesc, ca și M. Clavellle, de altfel, că lucrarea dvs. este foarte interesantă și ar fi păcat să o restrângeți într-un fel”.

Vasile Lovinescu n-a fost singurul preocupat de prezența în timpuri imemoriale a unui Centru spiritual în spațiul carpato-danubian, care a fost decisiv în formarea și continuitatea poporului român. Studii în această direcție au mai făcut și Bogdan Petriceicu Hașdeu, și N. Densușianu. ”Dacia a fost unul dintre acele centre care în lumea arhaică alcătuiau osatura unei geografii simbolice, suport la rândul ei al unei istorii mitice, deci sacre în cel mai înalt grad.”

Mitul este un mod de gândire coerent și semnificativ  ca o expresie a unui mod de trăire spirituală. El poate face parte din izvoarele istorice ca orice altă sursă scrisă sau figurată din care se poate descifra profilul spiritual al unei civilizații. A-l minimaliza, a-l lua în derâdere și a-i denatura sensul, luând în seamă doar evenimentele sociale, politice, economice înseamnă să nu recunoști spiritualitatea lumii arhaice. Pornind de la aceste idei tradiționale Vasile Lovinescu reconsideră întreaga istorie a acestui spațiu, având o perspectivă din interior, nu una modernă, exterioară și profană. A pune sacrul pe primul plan înseamnă a gândi asemeni popoarelor arhaice pentru care sacrul și mitul ordonau lumea, erau ”dharma”, legea universală unitatea dintre macro și microcosmos. Mergând la izvoare, către origini, Vasile Lovinescu merge pe calea strămoșilor spre centrul tradiției dacice, centru din care se întrezărește cerul Tradiției primordiale.

Din această perspectivă, Dacia este pusă în legătură cu acele migrațiuni de la Nord către Sud ale popoarelor hiperboreene atestate de mituri și de mulți autori antici.

”Migrația hiperboreeană, spune Vasile Lovinescu, nu are nimic dintr-o emigrație, nu se găsește în ea nimic improvizat, întâmplător, gratuit, precipitat. Trebuie să ne smulgem tuturor prejudecăților moderne pentru a ne reprezenta corect această migrație sacră, cu ai săi sacerdoți-regi, purtând din etapă în etapă, fără nici o improvizație, și după o știință geografică  precisă, ”penații” săi, altarele sale, suporturile sale spirituale”.

Și o astfel de etapă a fost cea dacică. ”În cetatea naturală a Carpaților, s-au precipitat, ca într-o imensă cupă cosmică, popoarele geto-dace și nu au mai părăsit-o nici până astăzi. Toate celelalte migrații au trecut pe lângă ea fără să o clintească atât cele hiperboreene din mileniul al doilea a. H. cât și cele estice germano-mongolo-slave din mileniul întâi p. H. Ce a determinat oprirea geto- dacilor în arcul carpatic, în afara de unele cauze economice care nu reprezentau în acea vreme fapte hotărâtoare? Explicația ne poate fi dată de geografia sacră a acestor ținuturi. Dacă pământul nu este decât o oglindă a cerului, după această geografie, să observăm că lanțul Carpaților are forma Constelației Dragonului, cu capul în Platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpații noștri și coada în Balcani. Polul cerului (centrul Cercului de precesie și nu Steaua polară) care se găsește în spira principală a corpului Dragonului, proiectat pe pământ apare în platoul transilvan, determinând aici un important Centru spiritual. Iată, din perspectiva mitică, motivul opririi daco-geților în acest platou sacru.” (Prefața)

O altă interpretarea a spațiului sacru pe care Vasile Lovinescu a dat-o și a lăsat-o discipolilor săi este că figurația de pe paftaua lui Negru Vodă reprezintă o lebădă cu gât de balaur și cu cap uman ceea ce dă imaginea celestă a Constelației Lebedei vecină cu Constelația Dragonului.

Deși mulți dintre contemporani iau în derâdere aceste studii, mai ales istoricii care n-au reușit să pună cap la cap evenimentele să dea o istorie contemporană  cât de cât ”adevărată”, iată ce spune celebrul istoric și etnograf Marija Gimbutas: ”România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizație europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (...) A fost o perioadă  de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. (...) Trebuie  ca de acum încolo să recunoaștem importanța spiritualității Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre” .

Așadar, mitul este o realitate supratemporală, arhetipală și poate constitui un mod de parcurgere  și de dezlegare a evenimentelor istorice. Studiile lui Vasile Lovinescu proiectează o lumină fabuloasă, dar veridică asupra întregii noastre istorii limpezind o parte din umbrele trecutului. ”Căci din perspectiva istoriei sacre, centrele spirituale se ocultează odată cu mersul descendent al ciclului, deschizându-se în locul lor guri de infern. Așa stând lucrurile, descoperirea, păstrarea și transmiterea mărturiilor Tradiției spirituale este singurul gest sacru care mai poate ține vii speranțele unui cer nou și ale unui pământ nou.” ( Prefața)

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice a fost migrația hiperboreeană, o ”coborâre” din indistincția polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului. Simbolismul acestei migrații se leagă de manifestarea lui ”Prakriti”: instincția polară originară ruptura de echilibru a celor trei ”gunas”; coborârea ”tamasică” întreruptă uneori de etape și de proiecții ”rajasice”.

Migrația hiperboreeană nu are nimic de-a face cu o emigrație –nimic din ea nu este întâmplător, improvizat, gratuit. Este o migrație sacră cu ai săi sacerdoți-regi purtând din etapă în etapă, fără nicio improvizație, după știința unei geografii sacre, penații săi, altarele sale, suporturile sale spirituale. Trebuie luat în considerație că aceste etape durau milenii și trebuie să fi avut virtuți speciale, virtuți analogice  cu cele ale etapelor precedente ale Ținutului Primordial.

Geografia sacră este dintre toate științele cea mai puțin cunoscută în Occident. Cele două extreme ale coborârii tamasice a  migrației hiperboreene au fost Polul Nord și Grecia pelasgică pe itinerariul Nord-Sud care leagă cele două puncte.

În această migrație au fost mai multe etape ale centrului hiperboreean și ale proiecțiilor rajasice. Acest centru trebuia să se afle în mod necesar în punctul chintesențial al acestei configurații cruciale care a avut tot atâtea ramuri orizontale câte etape ale centrului suprem pe diferite planuri ale existenței ciclice. Spre exemplu, un stat a fost pe malurile Mării Baltice, constituit din cei care mai tâtziu au fost Celții.

De remarcat că această verticală trece și prin Dacia. Astfel, în nordul Greciei, pe țărmurile Dunării și Mării Negre au trăit geto-dacii, rasă unitară din punctul de vedere al moravurilor, tradițiilor, dar divizată politic.

Herodot afirma că Tracii erau cel mai numeros popor după Indieni, înțelegând prin Traci  pe Tracii propriu-ziși, Dalmați, Panonieni, Ilyri, Geți, Agatârși, Sarmați, Sciți, Arimaspi etc. Toți anticii care amintesc despre Geți sunt unanimi în a afirma că erau un popor hiperboreean.

Pindar, poetul cel mai erudit al Greciei spune că Apollo după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru la Hiperboreeni.

Strabon: ”Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că Hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin și a Istrului.”

Clement din Alexandria îl numește pe Profetul Dacilor Zalmoxis Hiperboreanul.

Macrobiu: ”Regiones quas praeterfuluunt Tanais et- Ister, omnesque super Scytiae locum quorum indigenas vetustas Hyperboreos vocavit.” Regiunile udate de Don și de Dunăre ...pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

Apollonius din Rhodos scrie că Hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Traciei.

Pliniu cel Bătrân vorbește de poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de Munții Rifei, ”haud  disimilem Hiperboreis gentem”

Se știe că cei vechi înțelegeau prin axis boreus cardines mundi, Kion Ouranou, Polul spiritual al lumii.

Marțial  numește triumful lui Domițian asupra Dacilor Hiperboreus triumphus.

Virgiliu în Georgica , IV, V, 517  spune:

(Orpheus ) ”Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem

Arvaque Riphaei nunquamviduata pruinis Lustrabat, raptam Eurydicen”, etc.

”Singuratec, cutreiera ghețurile hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpații) până ce femeile trace mâniate de disprețul său îl sfâșiară...”

Așadar există o multitudine de mărturii care atestă că Dacia a fost timp de câteva milenii centrul suprem al Hiperboreii, în consecință al lumii, în migrarea către Sud  și înainte de mutarea centrului spre Orient.

Iată ce scrie Hecateu din Abdera citat de Diodor din Sicilia (II,47) ”În fața ținutului Celților, în părțile Oceanului, este o insulă  numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici și din cauza aceasta Apollo este mai venerat decât toți ceilalți zei (Apollo se numea de asemeni Leukos, Leukios, Leukaios) Pentru că Hiperboreenii din Insula Albă slăvescpe acest Zeu în fiecare zi și îi aduc cele mai mari mulțumiri, se pune că acești oameni sunt preoții lui Apollo...Există în această insulă un templu al lui Apollo. Locuitorii sunt în mare parte cântăreți din liră. Din această insulă se poate vedea Luna (Selene) la mică depărtare. Suveranii sunt Boreazii descendenți ai lui Boreu. Această insulă era numită de asemenea Helixea (Felicia) sau nesos makaron (Insula Preafericiților). Nu departe de acolo erau munții Riphei.”

Insula despre care vorbește Hecateu din Abdera se află chiar în fața Deltei Dunării și se numește Insula Șerpilor; în antichitate se numea Leuky, Alba și aici exista un mare templu al lui Apollo.

 În 1823 o expediție rusească a luat tot ce a mai rămas din templu. Iată o parte din Memoriul lui Kohler la Academia din St. Petersburg: ”Zidurile au încă o înălțime de 1,66m. Construcția e pătrată, având latura de 29,76. Templul a fost construit din blocuri foarte mari dintr-o piatră de calcar obișnuit de culoare albă, tăiate rudimentar și așezate una peste alta fără mortar Templul lui Apollo din Insula Lueke și construcțiile de care am vorbit  sunt de o vechime foarte îndepărtată și de un gen cuprins sub denumirea de arhitectură ciclopeană. Suntem izbiți de mărimea acestui edificiu. În antichitate el era bogat împodobit cu marmură albă...Această insulă purta în antichitate numele de Leuke sau insula Albă, nu din cauza albului coastelor sale povârnite, ci din cauza albului edificiilor sale. După ritul antic, cum spune Pausanias, toate templele lui Apollo erau construite din piatră albă.”.

Chiar și localitățile din jurul Insulei Albe poartă nume asemănătoare Olbiopolis, insula Apollonia, Cetatea Albă, aproape de Nistru, Bolgrad (orașul alb). Marea Neagră în care se află Insula Albă este o mare saturniană.

Hecateu din Abdera spunea că din Insula Albă a Hiperboreenilor se vede Selene (Luna). În fața Insulei Albe, pe brațul central al Deltei Dunării (Boreostoma) este portul Sulina care s-a numit, de fapt, Selina așa cum este desemnat în ”De administratione Imperii”  de Constantin Porphirogenetul și în ”Periplul Catalan” din 1375

Mama lui Apollo și a Dianei ( Selene) este Leto în dialect popular pelasg Lete. Laguna dintre brațul superior și central al Deltei se numește Letea. Puțin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în trei brațe, pe mânerul Tridentului este portul Tulcea.

Dar să ne oprim puțin și  asupra folklorului românesc în care există un gen de incantații  numite Colinde (Calendae) care nu au origine creștină așa cum deseori s-a afirmat. Obârșia lor este proto pelasgică, într-o antichitate abisală și sunt partea cea mai misterioasă din poezia popular română.

 

 

*

Folosind simbolismul geografic al Deltei Dunării am văzut că Dacia a fost într-o epocă îndepărtată  sediul Centrului Spiritual Suprem. Iată o analogie asupra căreia trebuie meditat:

Se știe că a existat mai întâi un Caucas polar, deoarece Prometheu a fost legat de axa Polului. Există apoi  Caucasul modern.

Surse:

Geograful roman Julius Honorius, în Cosmografia spune despre două lanțuri de munți numite Caucas- unul în Europa aproape de Munții Haemus și altul la Est de Marea Neagră, în Asia.

În cea mai veche cronică rusească, aceea alui Nestor (Sec. XI):  În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea, Nistrul și Munții Caucas.

Și epigrama lui Marțial către soldatul Marcellin plecat în expediție în Dacia: ”Soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreenilor și astrele leneșe ale Polului getic. Iată stâncile lui Prometheu. Iată acest munte faimos din povești. În curând vei vedea toate acestea cu ochii tăi. Când vei privi aceste stânci în care răsună imensele dureri ale Bătrânului, tu vei spune: ”Da, el a fost încă și mai tare decât aceste pietre tari, și vei putea adăuga că acela care afost în stare să sufere asemenea chinuri, a putut într-adevăr să și formeze genul omenesc”.” (Epigrame lib. X. 46)

La Romani, în cele mai vechi  inscripții și în Cântările Saliene, Cerul apare sub numele de Caelus Manus, Kerus Manus sau Duonus Cerus. Or, în România se găsesc nume aproape identice Căli-man, Carai-man, Domnul Cer, date unor munți sacri. Cel mai important dintre Călimani este numit Tronul lui Dumnezeu. (de remarcat că Cerus Manus este identic cu Megas Ouranus al lui Hesiod)

În poezia populară Cerul este adorat ca divinitate. Este Cerul Sfânt, Domnul Cer, Cerul Înalt, Bunul Tată. Caraimanul apare ca ”Domnul tunetului și al fulgerului”, ca ”Marele și Puternicul Judecător al Lumii”.  Așadar, în tradițiile românești Călimanul desemnează în același timp o Ființă și un Munte. Observăm de asemeni că numele Orpheu are aceeași rădăcină ca și Riphei, Munții Hiperboreeni și dacici. S-ar putea ca Orpheus să fie o contracție a lui Ripheus. Toate aceste analogii sunt deosebit de importante deoarece arată că Orpheu și Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii. Să remarcăm totodată că ”Regele Cerului” (Roy du Ciel), care după unii ar  fi desemnat pe Șeful Suprem al Centrului Spiritual care a ”misionat-o” pe Jeanne d Arc, este traducerea literală a lui Căliman și Carai-man, una din denumirile Regelui Lumii sau a uneia din cele mai înalte ”hipostase” în Tradițiile românești.

Să mai adăugăm și alte argumente prin care atestăm că  un foarte mare Centru Spiritual a existat în Dacia până dincoace de Evul Mediu.

La unele triburi pelasge din Cappadocia, Saturn era adorat ca Zeus dakie; Pliniu îl numește Dokius filius Coeli, cu alte cuvinte el este zeul dac prin excelență și în fapt toată Dacia stă sub hierogliful lui Saturn. Există de asemenea o divinitate dacică colectivă  numită Dacia felix asimilată cu Gaia. Această asimilare a divinității colective cu marele Principiu feminin era ceva obișnuit în antichitate.

Și acum câteva cuvinte despre altarele care sunt în muntele sacru, Caraiman. Se spune că aceste pietre (Babele) o reprezintă pe Dochia și oile sale, împietrite de Bunul Dumnezeu pe care ea îl înfruntase, o variantă evidentă a mitului lui Niobe și a Niobidelor.

Aceste altare se găsesc la 2145 m pe un imens podiș care încununează Muntele Caraiman. Crestele munților înconjurători formează o cupă în jurul acestui vast popdiș. Chiar în mijlocul platoului se găsesc două grupuri de stânci alcătuite fiecare din trei stânci .

 

***

”Brazda lui Novac”, curios monument arheologic, începe dinspre Budapesta, coboară între Tisa și Dunăre, traversează Banatul românesc, pătrunde în Valahia prin ”porțile de fier” ale Dunării brăzdează tot sudul în paralel cu Carpații, traversează Moldova sudică, trece Nistrul și continuă până la Don. Înălțimea sa variază între 1 și 3 metri. Prințul Cantemir a descris-o în sec XVII, indicând același traseu, însă ca fiind mai înaltă. El o numește ”fossa Trajani imperatoris”. Mai la nord de această brazdă și paralel cu ea există ”o serie de bolovani ce traversează Basarabia, trecând în Rusia”. Quintus Curzius povestește în ”Viața lui Alexandru cel Mare” că eroul macedonean, după ce i-a cucerit pe Perși și pe Bactrieni, a făcut o expediție contra Sciților în Europa. A ajuns până la Don, fluviul care îi separa pe Sciți de Bactrieni, a trecut Donul, i-a învins pe Sciți și i-a urmărit până dincolo de ”hotarele lui Liber Pater” (acei bolovani așezați la distanțe mici unii de alții).

La rândul lui Herodot vorbește  de ”hieroi odoi”, căi sacre ale Sciților.

O legendă românească vorbește despre Novac care este identic cu Saturn. El a tras această brazdă de la Apus la Răsărit, brazdă care coincide cu paralela 45. În esență, brazda arată itinerariul migrației hiperboreene. De la Nord la Sud a fost verticală până a întâlnit paralela 45, la jumătatea dintre Pol și Ecuator, apoi s-a împărțit în ramuri orizontale. Să nu uităm că în aceste mituri vorbim despre geografia sacră. Pământul este un organism spiritual, subtil și corporal. El are linii de forță, noduri de cauzalitate care trebuiau dezlegate, canalizate, sublimate, resorbite, operațiuni supreme rezervate Zeilor sau reprezentanților acestora cum a fost Novac.

 

*

Se vorbește în legendele românești despre o populație misterioasă Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii...”Sunt Blajini, sunt Sfinți. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei. Toți sunt sihaștri, toți sunt preoți; țara lor se numește Macaron Nesoi, Insulele Preafericiților. Porțile Raiului sunt aproape. La Rohmani se găsește Apa vie și Apa moartă. Cei mai buni sihaștri merg acolo și nu se mai întorc. La Rohmani Soarele nu apune niciodată. ”Un Moldovean a plecat cu o barcă pe Marea Neagră. După câteva zile de navigație a văzut un munte înalt care atrăgea barca sa ca ”fierul otrăvit” (magnetul).  În această insulă trăiau Rohmanii sfinți. El a început să viziteze locurile și ceea ce l-a uimit cel mai tare a fost Apa Rohmanilor  care ardea singură. Un Rohman i-a zis: Vrei să fii servitorul meu? – Da, dar cu condiția să mă înveți să fac această Apă de Foc. Ne-am înțeles, i-a răspuns Rohmanul. Și Moldoveanul l-a slujit vreme de 7 ani și-a învățat să facă Apa de Foc.”

Tot în legende se spune că Regele Rohmanilor este Ion-Sânt-Ion, ori sub alt nume Ler-Împărat. Ler, Leru, Leor, este Numele, Mantram-ul Regelui Lumii. Pe el îl invocă copii când merg cu colindul. În Tradiția Geto-Dacă funcțiunea de Rege al Lumii a avut următoarele Nume: Bătrânul Crăciun, Io-Sânt-Ion, Bătrânul Novac, Iovea, Manea, Orpheu, Zalmoxis, Ler-Împărat, Căli-man, Carai-man.

Legat de Rohmani, se spune că cea mai puternică și cea mai războinică din populațiile pelasge din Nordul Dunării a fost cea a Arimii-lor. Homer spune că Typheu care i-a înfruntat pe Zei era din țara acestor Arimoi. Există o ipoteză numele de Român se trage de la acești Arimoi și are legătură cu Ram.

*

Se spune că zeul suprem al Dacilor era Zalmoxis. De fapt aceasta este o funcțiune ca și Zoroastru. O funcțiune saturniană. Istoricul Mnaseas din Patre spune că Geții îl adoră pe Saturn pe care-l numesc Zalmoxis. Iar Iordanes, istoricul Dacilor  spune despre casta dacilor: ”Primii dintre ei erau Sarabi terei dintre care se consacrau regi și preoți.” Ce înseamnă acest lucru? Că Sarabii erau deasupra castelor, erau hamsa ereditară, vizibilă și accesibilă, dovadă că erau Tradiția Primordială Primă pebntrucă numai  hamsa pot păstra o Tradiție Primordială. Reprezentantul Zeului suprem era Regele Lumii, Șeful Suprem al Centrului Spiritual care la un moment dat a subzistat în Dacia, după deplasarea Centrului Suprem spre Orient. Zalmoxis, funcțiunea saturniană îl desemnează deci pe Regele Lumii. (Faptul că grecii au spus despre el că era sclav și discipol al lui Pythagora trebuie atribuit neasemuitei semeții grecești.) Și este cazul să spunem aici că Lumina n-a venit în primul rând din Grecia, ci de la Nord de acolo de unde a început Marea Migrație care o vreme a avut Centrul Spiritual în Dacia. Chiar și grecii au fost uneori uimiți de asemănările dintre învățăturile pitagoreice și doctrinele daco-trace. De altfel, chiar grecul Hermippus Callimachius spune textual că Pithagora era ”Trakon doxas mimoumenos”, adică, discipol al înțelepciunii trace.

 

Bibliografie: Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreeană, Editura Rosmarin, București, 1994