Păstorul îndrăgostit (Dimidium meae)

Păstorul îndrăgostit (Dimidium meae)

 

 

”Să stăm unul în fața celuilalt

ca doi oameni care se cunosc din copilătie

și care, pe atunci, s-au iubit puțin”

 

În noiembrie 1919, Ophelia Maria Queiroz avea să intre în viața lui Fernando Pessoa ca un vânt de primăvară care va lăsa urme adânci. Ophelia, botezată astfel pentru că sora și nașa sa  tocmai citea ”Hamlet” când s-a născut ea pe 14 iunie 1900. Catolică, așa cum se cuvenea unei descendente de dos Santos de Jesus, cu rădăcini în Algarve ca și Pessoa, făcea parte dintr-o familie destul de modestă. Cultă, bună vorbitoare de franceză și de engleză, știa să bată la  bine la mașină  și decide să-și caute de lucru. Are un chip frumos așa cum se vede în fotografiile de la 19 ani: slabă, măruntă, cu păr și ochi negri, cu ”brațe și picioare rotunde”, așa cum se descrie ea, și cu o privire ce emană demnitate. ”...eram veselă, plină de energie, independentă și, împotriva voinței părinților mei și a familiei, am hotărât să mă angajez.”  Nu era într-o situație materială precară, mai ales, că era și cea mai mică dintre cei opt copii, era  iubită de toți și foarte alintată.

Așadar, la început de noiembrie, 1919, Ophelia merge la ”biroul de comisioane, consignații și afaceri personale” care aparținea lui Jose Damiao Felix, Fernando Valladas Vieira și Mario Noguiera de Freitas, unde lucra și Pessoa. Scrisese la o agenție de plasare a forței de muncă și a primit o invitație pentru un interviu de la această firmă. Ajunge puțin mai devreme și, pentru că nu era nimeni, se așază în anticameră împreună cu servitoarea surorii ei care o însoțise. Atunci urcă scările Pessoa pentru că biroul se afla la etajul al doilea: ”L-am văzut urcând scara, scrie Ophelia în jurnalul ei, un domn îmbrăcat complet în negru (am aflat mai târziu că era în doliu după tatăl său vitreg) ochelari și eșarfă la gât. Mergând, părea că nu calcă pe pământ. Și își purta pantalonii în jampiere. Nu știu de ce dar acest lucru m-a făcut să râd teribil.” Pessoa se îndrăgostește de ea la prima vedere: ”Când te-am văzut te iubeam deja, m-am născut pentru tine înainte ca lumea să existe, îi scrie el mai târziu.” Așa începe o poveste de dragoste profundă și complicată,  în același timp, pentru amândoi.

Ophelia era la acea vreme prietena pictorului Eduardo Cunha și, cu toate acestea, Pessoa găsește curajul, pe care nici nu bănuia că-l are, și îi scrie primele versuri pe care  i le trimite pe 28 noiembrie:

Pe vremea când nu te aveam

Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr...

Iar acum iubesc Natura

Ca un călugăr liniștit pe Fecioara Maria

Tu ai adus Natura aproape de mine...

Tu mi-ai schimbat Natura...

Fiindcă tu exiști, eu o văd mai bine, dar e aceeași.

Fiindcă tu mă iubești, o iubesc în același fel, dar mai mult,

Fiindcă tu mă alegi pe mine sprea ate aveași pentru a te iubi...”

(Alberto Caeiro, Păstorul îndrăgostit)

Fără să se fi descurajat pentru că nu primise răspuns, iată-l pe 22 ianuarie 1920, când, rămân amândoi singuri la firmă și chiar înainte să plece de la serviciu, Pessoa se așază pe scaunul din fața ei și începe să  declame: ”Oh, dragă Ophelia! Nu îmi meșteșugesc bine versurile; îmi lipsește arta pe măsura suspinelor mele; dar te iubesc enorm, crede-mă!” Erau exact cuvintele pe care Shakespeare le pusese în gura lui Hamlet când și-a declarat iubirea Opheliei. Neobișnuit să curteze pe cineva a făcut și el ce s-a priceput mai bine- a recurs la literatură. Ea stătea în picioare cu haina pe umeri și părea că nu pricepe ce i se întâmplă. ”Atunci, dintr-o dată, fără ca eu să mă aștept, povestește Ophelia, m-a luat de talie, m-a îmbrățișat și, fără să spună nimic, m-a sărutat, m-a sărutat pasional, ca un nebun.” Ea i-a răspuns la fel ca și cum se știau de când lumea și, de astă dată, el rămâne  perplex nevenindu-i a crede că Ophelia fusese capabilă de un astfel de gest. Emoțiile amândorora se dezlănțuiseră și-o luaseră pe de-a dreptul surprinzându-i la fel de mult. Ophelia pleacă în fugă acasă, însă chiar de-a doua zi găsește câte un poem de-al lui ”rătăcit” printre hârtiile de pe birou.

Bietul Fernando era într-o continuă stare de surescitare - când ar fi luat-o în brațe și-ar fi iubit-o,  când ar fi fugit de-ar fi mâncat pământul, cât mai departe de ea,  fiindu-i teamă să iubească.

Nici iubitul oficial al Opheliei nu stă cu mâinile în sân când aceasta îi dezvăluie noua ei pasiune și-i cere să se despartă. Chinuit de amintiri, Eduardo va continua s-o asalteze pe Ophelia ani de zile, deși ea începuse să vadă în el un inamic deoarece o amenința și o hărțuia cu speranța s-o recucerească. Ophelia schimbă câteva locuri de muncă și astfel începe între ea și Pessoa o lungă corspondență. Amândoi se trezesc luați de val fără să înțeleagă bine ce  li se întâmplă. ”Cea mai mare dragoste nu este aceea pe care cuvântul suav în mod pur o exprimă. Nici aceea pe care privirea o exprimă, nici aceea pe care mâna o arată atingând altă mână. Este aceea care atunci când două ființe sunt împreună,  fără să se privească și fără să se atingă, le învăluie ca un nor.  Această dragoste nu trebuie nici spusă, nici revelată. Nu se poate vorbi despre ea,” nota Pessoa.

Și chiar așa era. Îi trimite Opheliei zilnic poezii, flori, mici cadouri, merg împreună la petreceri, în vizite. Pe zi ce trece, el devine tot mai gelos, nu suportă nici măcar s-o vadă că privește către alt bărbat și nu-i mai dă voie să poarte decolteuri. Ophelia e răsfățata lui. De la Pessoa au rămas 51 de scrisori mărturie a acestei iubiri. Aproape întotdeauna încep cu ”bebe”,  ”bebe îngeraș”, ”bebe mic”, ”bebelușul meu mic și ștrengar”. Scrisori de la un orphelin către Ophelina sa.

De la ea au rămas 230 din care 110 au fost deja publicate. Și Ophelia îi scria alintându-l „Frumosul meu stăpân”, ”Brunetul meu”, ”Ninișor”, „Ninișor adorat”. Purtătorul acestor misive era un mic curier de la primul loc de muncă.

Relația dintre cei doi este mai mult spirituală, familia Opheliei stând continuu cu ochii pe ei. El avea 32 de ani, ea, 19 și chiar își făceau planuri de căsătorie. Mai mult, Ophelia fiind fata tipică a acelor vremuri vedea în căsătorie o mare realizare a vieții. Dar, teama lui de a-și asuma rolul de soț începe să fie vizibilă și relația dintre ei se răcește iar în cele din urmă ia sfârșit.

Peste zece ani, pe 2 septembrie 1929, Pessoa îi dă poetului Carlos Quieroz o fotografie cu dedicație: ”Ăsta sunt eu la Abel, adică aproape de paradisul terestru, de fapt pierdut.” Nu știa că era  nepotul Opheliei. Aceasta vede fotografia și-i cere nepotului o copie cu dedicație, însă Fernando îi trimite o mărturie ”în flagrant delitru”  cu Bachus. Își dau întâlnire într-o stație de autobuz și reîncep relația, de astă dată, sub auspiciile prieteniei. El o iubește în felul lui- cu intermitențe- când o caută plin de pasiune, când nu vine la întâlniri și nu-i scrie. ”Fernando avea niște explozii de pasiune care mă speriau, notează Ophelia în jurnal. Într-unul din aceste atacuri spontane, eram doar noi în stația de tramvai de pe Strada Sao Bento, m-a împins în casa unei scări. M-a prins cu toată forța și m-a sărutat cu un sărut enorm.”

Dar Pessoa pe care-l cunoscuse în urmă cu zece ani, nu mai era același, devenise tot mai preocupat de opera lui. Ea l-a iubit enorm și de aceea nici nu s-a căsătorit decât târziu, după moartea lui, tot sperând că vor fi împreună. Unii dintre prietenii lui au mărturisit că, pur și simplu, n-a avut bani să se căsătorească și nu și-a putut asuma responsabilitatea unei familii, dar nu-i exclus ca lui să-i fi fost doar teamă de-a trăi împreună cu cineva, structural  fiind un singuratic.

Cert este că  fiecare în parte a fost un vis pentru celălalt. Relația lor a continuat prin scrisori și  prin telegrame. Ophelia i-a fost fidelă până la moarte, chiar dacă între ei n-a mai fost nicio relație. Întotdeauna a refuzat să mărturisească cuiva sau în public despre relația ei cu Pessoa. Știa sigur că lui nu i-ar fi plăcut. Nici el n-a vorbit prietenilor depre relația lui cu Ophelia și n-a mai avut o altă iubită. Au fost două suflete pereche care s-au iubit în felul lor. Mai târziu, după moartea lui, ea va marturisi că a făcut tot ce i-a stat în putință și atât cât i-a permis el, să-l facă fericit.

În 1936,  Ophelia s-a căsătorit, totuși, cu  omul de teatru, Augusto Eduardo Suares, mare admirator al poetului. Pe 6 februarie 1955, rămâne văduvă și continuă să trăiască până la 18 iulie 1991, după ce împlinise 91 de ani.

”E para ti, ó Morte, vá a nossa alma e a nossa crença, a nossa esperança e a nossa saudação!

Senhora das Últimas Coisas, Nome Carnal do Mistério e do Abismo — alenta e consola quem te busca, sem te ousar procurar!

Senhora da Consolação (...)

Virgem-Mãe do Mundo absurdo, forma do Caos incompreendido, alastra e estende o teu reino sobre todas as coisas — sobre as flores que pressentem que murcham, sobre as feras que estremecem de velhas, sobre as almas que nasceram para te amar — entre o erro e a ilusão da vida!

Lago ao luar dormindo entre rochedos, longe da lama e da poluição da Vida!

A vida, espiral do Nada, infinitamente ansiosa por o que não pode haver.” (Bernardo Soares, Livro do desassossego)

 

02.12.2020

 

m.s.

Cenaclu Literar: