Frank L. Baum -Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun

Frank L. Baum -Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun

 

Se spune că în pădurea Burzee îşi duceau viaţa Marele Ak, Regina Zurline şi o mulţime de driade printre care şi Necile, o nimfă, rudă de-a reginei. Deşi locuitorii pădurii nu duceau lipsă de distracţii precum: Jubileul Culorilor Toamnei, Sărbătoarea Alunelor, Ceremonia Solemnă a Căderii Frunzelor sau Petrecerea de Ziua Noilor Muguri, uneori se mai plictiseau. Într-un astfel de moment Marele Ak le-a făcut o vizită şi a început să le povestească despre fapte şi întâmplări din lumea lor. Astfel, a început să povestească despre un prunc abandonat la marginea pădurii şi, pentru că era în pericol să fie devorat de leoaica Shiegra, i-a poruncit acesteia să-l alăpteze şi să-l îngrijească. 

Intrigată de povestea micuţei vietăţi, nimfa Necile s-a dus să-l vadă şi s-a întors împreună cu pruncul. Pentru prima şi ultima dată, Mai Marele Pădurilor a permis nemuritoarelor nimfe să adopte pe fiul unui muritor. L-au înconjurat toate nimfele cu multă dragoste şi l-au botezat pe prunc Claus, care înseamnă „cel mic”. Alte nimfe au venit cu părerea că mai nimerit ar fi să-l cheme Neclaus, adică „micuţul lui Necile”. Până la urmă i-a rămas numele Neclaus, sau Crăciun.

Puiul de om a tot crescut alături de mama lui iubită, Necile, alături de celelalte nimfe, de ryli, de knooki şi de blânda leoaică Shiegra care-l mai alăpta când şi când. Nimfele, fiinţe nemuritoare, care nu aveau nevoie să socotească trecerea timpului au rămas uluite de schimbările petrecute cu Crăciun care, pe zi ce trece, devenea un fecior tot mai frumos. Într-o zi, Marele Ak a descoperit această evoluţie şi a câzut pe gânduri. A hotărât să-l ia pe tânărul Crăciun într-o călătorie în care să-i facă cunoştinţă cu lumea lui de muritori. Astfel, tânărul Crăciun a descoperit existenţa semenilor săi: unii mai veseli, alţii mai trişti, unii trudeau din greu, alţii mergeau ţanţoşi, unii păreau fericiţi, în vreme ce, alţii aveau priviri triste şi gânditoare. Dar cel mai mult şi mai mult i-au atras atenţia copiii, indiferent că erau bogaţi, ori săraci -păreau la fel de fericiţi: unii în zdrenţe se jucau prin praf, alţii îmbrăcaţi bine aveau parte de toate desfătările. L-a întrebat pe Marele Ak de ce sunt atât de diferiţi. Acesta i-a răspuns că, atâta vreme cât sunt copii,  bucuriile lor sunt simple şi nu se obosesc să gândească la lucrurile materiale. După ce devin adulţi toată truda şi toată viaţa şi-o risipesc pentru a agonisi. Însă toată zbaterea pentru agoniseală este zadarnică pentru că într-o bună zi tot mor. Astfel, tânărul Crăciun a luat la cunoştinţă, pentru prima dată, despre bucuriile şi necazurile semenilor săi.

Reîntors în pădure nu a mai putut să privească lucrurile cu aceiaşi ochi. Descoperise că locul lui nu era printre acele fiinţe lipsite de griji care trăiau veşnic, ci alături de neamul lui. A decis că singurul mod în care-şi putea ajuta semenii era să îndulcească soarta copiilor, să-i facă fericiţi S-a despărţit cu greu de mama adoptivă, nimfa Necile, de Marele Ak şi de Regina Zurlinda şi drept răsplată pentru sufletul lui bun a primit  în continuare protecţia Pădurii.

Plecând din Pădurea Burzee, Crăciun a ajuns în Valea Râsetelor unde l-a cunoscut pe bătrânul Nelko, slujitorul Mai Marelui Pădurilor. În timp ce se odihnea în frumoasa vâlcică, Spiritul Fericirii i s-a strecurat în inimă- chipul său nu avea să mai fie vreodată întunecat şi trist. Îşi făcu prieteni printre toate vietăţile care populau Valea Râsetelor. Rylii şi knokii de câmpie aflaseră deja că este protejatul nimfelor şi al Marelui Ak.

Având încuviinţarea tuturor nemuritorilor, Crăciun, ajuns plin de înţelepciune a început  să-i cunoască pe oameni şi pe copiii acestora. Peste tot, prin bordeiele sărace era primit cu mare bucurie. Numai când a ajuns la palatul Lordului Lerd şi la castelul Baronului Brown, servitorii i-au refuzat intrarea. A oftat din greu şi s-a întors la căsuţele sărăcăcioase unde, de fiecare dată, era bine primit.

După un timp, florile din Vâlceaua Râsului s-au ofilit şi-a venit iarna: fluturii au părăsit pajiştile, susurul pâraielor a devenit aspru şi rece. Când văzduhul s-a umplut de fulgi mari şi pufoşi de nea, la casa lui Crăciun a venit Moş Gerilă. Fiind educat să fie ospitalier cu străinii, Crăciun l-a invitat în casă la căldura focului. Moş Gerilă nici n-a vrut să audă. Ba, hohotind de râs, a decis să îngheţe toate nasurile şi toate picioarele pe care le-ar fi întâlnit. Crăciun s-a rugat de el în continuare până când Moş Gerilă a cedat: numai pentru acea noapte. Şi stând Crăciun la gura sobei în care tot vâra câte-un lemn a început să se plictisească aşa că s-a pus pe cioplit. Încet-încet din mâinile lui  a ieşit o pisică de mai mare dragul, asemănătoare cu Blinki, pisica lui cea harnică care torcea de zor cât el a cioplit. Într-o noapte, pe un viscol puternic, când stătea la gura sobei şi cioplea, a auzit un plănset de copil, afară, în viscolul furios. În cele din urmă, a găsit, acoperit cu un morman de zăpadă, un prunc ce locuia pe lângă Valea Râsului. După ce l-a dezgheţat şi l-a lăsat să se odihnească, copilul s-a trezit şi-a dat cu ochii de pisica din lemn cioplită de Crăciun. Weekum, căci aşa îl chema pe copil, s-a îndrăgostit pe loc de jucărie. Şi pentru că nu se mai dezlipea de ea, Crăciun i-a oferit-o cadou. Astfel a descoperit Crăciun marea bucurie pe care o aducea copiilor jucăriile sculptate de el. A început să cioplească altele, iar  rylii le vopseau în toate culorile. Cum descoperea câte un copil suferind lua una din jucăriile sculptate şi mergea la el să-i facă o bucurie. La vederea pisicilor din lemn, toate bolile dispăreau. Ba, până la urmă i-a sculptat şi chipul leoaicei Shiegra care a venit în vizită. Iarna a trecut şi-a venit primăvara cu bucuria naturii renăscute. Crăciun s-a trezit într-una din zile la uşă cu o fetiţă şi cu frăţiorul ei. Voiau să-l vadă şi să primească şi ei câte-o jucărie din cele atât de renumite. Pentru că nu avea terminată nicio pisică sculptată încercă să le-o facă cadou pe Shiegra, leoaica din lemn. Copiii s-au speriat atât de tare încât Crăciun s-a hotărât să nu mai facă cadou jucării atât de fioroase. Aşa că s-a apucat să sculpteze iepuraşi, ieduţi-animăluţe cât mai drăgălaşe pe care să le dăruiască copiilor. 

Într-o zi, pe cînd Crăciun stătea în faţa uşii sale bucurându-se de căldura soarelui blând şi sculptând o căprioară a zărit un pâlc de călăreţi traversând Valea. În fruntea lor se afla Bessie cea Lipsită de Griji, fiica trufaşului Lord Lerd, care îl alungase cândva de la palatul său. S-a oprit în faţa lui şi l-a rugat frumos să-i dea şi ei o jucărie. La început, Crăciun a încercat s-o convingă că e fiica unui om bogat şi are tot ce-şi doreşte, jucăriile lui simple din lemn fiind pentru copiii săraci. Atunci Bessie s-a supărat şi a spus cu tristeţe că orice copil fie bogat, fie sărac are dreptul la joacă. Pus în încurcătură de rugămintea lui Bessie, Crăciun a pornit la mama sa adoptivă, nimfa Necile, să-l sfătuiască.

Pentru mine, i-a răspuns Necile, toţi copii sunt la fel, de vreme ce toţi sunt făcuţi din aceeaşi plămadă bogăţia mi se pare o haină cu care te îmbraci sau de care te dezbraci, dar copilul rămâne acelaşi.” La rândul ei şi regina Zurline l-a sfătuit pe Crăciun: Prietene Crăciun, cred că se cuvine să-i faci fericiţi pe toţi cei mici, fie că locuiesc într-un castel sau într-o biată căscioară.”

 

Dar pentru că cioplitul jucăriilor din lemn cerea mai mult timp, în vreme ce se întorcea acasă, Crăciun  a descoperit lutul de pe malul unui pârâiaş unde băuse apă. Era mai uşor de lucrat şi putea face mai multe jucării din lut. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna printre oameni, când apare unul cu cugetul curat şi cu dorinţa de-ai ajuta pe ceilalţi, doar de dragul lor, fără a cere vreo răsplată, imediat apar fiinţe care încep să-l invidieze şi vor să-i facă rău. Creaturile cărora Crăciun le-a trezit invidia erau awgwasi, fiinţe nici muritoare, nici nemuritoare. Erau de statură gigantică, mustăcioşi, cu o privire plină de răutate, fără pic de conştiinţă, porniţi doar să facă rău. Trăiau în locuri muntoase, numite borte, de unde zburau în toate direcţiile pentru a se delecta cu răutăţile ce le veneau în cap. Bucuriile pe care Crăciun le aducea copiilor odată cu jucăriile lui, îi îmbolnăveau pur şi simplu pe awgwasi, mai ales că numărul copiilor neascultători scăzuse. Aşa s-au hotărât ei să scape de Crăciun şi într-o noapte l-au legat fedeleş şi l-au răpit. Un lucru nu ştiau awgwasii: Crăciun rămăsese sub protecţia pădurii şi-a tuturor fiinţelor ce-o locuiau, astfel încât toată suflarea din pădurea Burzee i-a sărit în ajutor şi l-a salvat. Aflat sub protecţia Reginei Zurline, a nimfelor şi a Marelui Ak, Crăciun n-a mai fost supărat niciodată de awgwasii cei ticăloşi, care în micimea lor sufletească s-au sfătuit să-i atace pe copii, luându-le jucăriile şi aruncându-le în prăpastie.

Astfel munca lui Crăciun  a devenit zadarnică, iar el căzu bolnav de tristeţe. Şi pentru ca supărarea să-i fie şi mai mare, awgwasii se distrau sădind pasiuni violente în inimile copiilor îndemnându-i să se bată, să n-asculte de părinţi, să chinuiască animalele. În cele din urmă, nemaiputând să suporte toate nemerniciile awgwasilor, Crăciun se plânse Marelui Ak, mai Marele Pădurii. Acesta porni către lăcaşurile awgwasilor să le ceară să-l lase în pace pe Crăciun. Simţindu-se ofensate, arătările cele mai rele de pe lume s-au jurat să-l ucidă pe Crăciun, lucru care a dus la izbucnirea războiului dintre slujitorii Binelui şi cei ai Răului. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar pentru că trufaşii awgwasi au nesocotit forţa Binelui au fost înfrânţi, spre ruşinea lor. De-acum încolo nimeni nu mai putea să-l împiedice pe Crăciun să aducă jucării copiilor. Aproape zilnic umplea sacul cu jucării şi colinda satele din jurul Vâlcelii Râsului până venea primăvara. Într-o zi, pe când se afla la bancul de lucru cioplind la o jucărie, iată că se apropie de casa lui doi dintre renii pe care-i cunoscuse în pădure: erau Flossie şi Glossie care treceau peste zăpezi de parcă zburau. Lui Crăciun i-a încolţit în minte ideea să facă o sanie la care să-i înhame pe Flossie şi pe Glossie pentru a ajunge mai repede la sătucul unde-l aşteptau zeci de copii cu năsucurile lipite de geamuri. Doar că trebuia să primească permisiunea knookilor, păzitorii renilor. Cât despre reni, demult visau ei s-o zbughească prin toată lumea.

Prima lor călătorie s-a dovedit a fi plină de peripeţii. Când au ajuns în satul în care aveau de lăsat sacul cu jucării au găsit toate uşile închise. Cât pe ce să facă cale-ntoarsă dacă lui Glossie nu i-ar fi venit o idee minunată: Crăciun să intre-n case pe hornuri. Aşa luă toate hornurile la rând şi când ajungea lângă pătuţul unde dormea câte-un prichindel îi lăsa jucăria alături.

A doua zi, nici măcar părinţii nu ştiau să le explice pruncilor pe unde intrase bunul Crăciun să lase jucăriile. Până când cineva a spus cu mare sfială: Sfinţii n-au nevoie să găsească uşa deschisă. Iar copiilor le-a spus să-şi ceară iertare dacă l-au supărat vreodată pe Sfântul Moş Crăciun.

La întoarcerea din călătorie- pentru că au întârziat cu câteva minute-cei doi reni au fost certaţi de knookul Will care i-a ameninţat că-i va pedepsi. Din nou a intervenit Marele Ak şi toate fiinţele nemuritoare din Pădurea Burzee au hotărât să-l sprijine pe Moş Crăciun, atâta vreme cât jucăriile lui aduceau atâta bucurie în sufletul copiilor. Chiar şi Prinţul knokilor, stăpânul renilor a promis să dea voie renilor să meargă cu Moş Crăciun, cu condiţia să fie doar o singură dată pe an, în Ajunul Crăciunului. Moş Crăciun  a muncit din greu pentru a umple sacul cu jucării şi, taman când  a răsărit luna în ajunul Crăciunului,  a pornit cu Flossie şi cu Glossie să ducă daruri copiilor. Cu acest prilej a văzut că e destul de greu să ducă toate darurile într-o singură zi aşa cum se învoise cu knookii şi s-a decis să ia zece reni pe care să-i înhame la sanie. Pe lângă Glossie şi Flossie i-a mai luat pe Gonilă şi Tropăilă, pe Îndrăzneţul şi Măreţul, pe Neîntrecutul şi Neînfricatul şi pe Iuţilă şi Statornicilă. Cu aşa tovarăşi tot să zbori de la casă la casă să duci jucării copiilor cuminţi, dar şi celor mai obrăznicuţi. Moşul îi ierta pe toţi. Iată că ajunseră la o casă unde micuţa Margot cu fratele ei Dick, cu verişorii Ned şi Sara se jucaseră toată ziua prin zăpadă încât li se udaseră şi cizmuliţele, şi şosetuţele. Mama lui Margot i-a descălţat pe toţi şi a pus şoseţelele să se usuce la gura sobei. Când a venit Moş Crăciun, fiind grăbit tare a pus darurile în şosete, fără să mai coboare până la pătuţuri. A doua zi, copiii tare s-au mai minunat când au găsit şosetuţele pline de jucării. Au povestit şi la alţi copii şi, a doua oară când Moşul a venit cu jucării, la toate hornurile erau agăţate şosetele copiilor. 

Odată, pe când Moş Crăciun se pregătea să plece cu renii în călătorie, a venit o zână bună şi le-a povestit despre trei copii sărmani care locuiau într-un cort într-un câmp în care sufla vântul şi în care nu era nici un copac. Crăciun a promis să-i viziteze. A luat cu el vârful unui brad stufos şi când a ajuns în faţa cortului, l-a înfipt în pământ şi l-a umplut cu lumânărele, jucării şi săculeţi cu dulciuri. Apoi a băgat capul în cort şi le-a strigat micuţilor: „Crăciun fericit!” Nici nu poate fi povestită în cuvinte bucuria lor când au dat cu ochii de atâtea bunătăţi. Moş Crăciun s-a bucurat de bucuria lor şi s-a hotărât să ducă cu el o mulţime de brazi cu sania pe care apoi îi împodobea pe la casele celor săraci. De fiecare dată copii se bucurau şi dansau în jurul bradului.

Din păcate, Crăciun era fiul unui muritor crescut de nişte nemuritori aşa că a îmbătrânit şi i–au secat puterile. Prietenii lui, nemuritorii, s-au adunat la sfat în pădure, hotărâţi să-l ajute să facă în continuare bucurii copiilor. Au venit: Marele Ak, Regina Zurline, Nimfa Necile, Regina Spiriduşilor din Ape, Regele Spiriduşilor Somnului, Regele demonilor Vântului, Regele Elfilor Luminii şi multe alte fiinţe nemuritoare ce sălăşluiau în pădure.

Au făcut Un Mare Sfat şi-au decis să-l răsplătească pe Moş Crăciun cu Mantia Nemuririi. La unison toţi au fost de acord să-i dăruiască Mantia Nemuririi şi să-l numească Sfântul Ocrotitor al Tuturor Copiilor.

La o vreme, bucuria dobândirii nemuririi i-a fost întunecată lui Moş Crăciun de înmulţirea populaţiei care tot umplea oraşele şi, ca să construiască noi oraşe, tăiau pădurile. Şi parcă n-ar fi fost de ajuns, oamenii au început să construiască case cu alte sisteme de încălzire încât Moşul aproape că nu mai putea să pătrundă pe horn. Aşa că i-a chemat pe toţi părinţii la el şi le-a spus să le facă copiilor câte un brăduţ în care să poată pune el jucăriile. Şi pentru că singur nu mai prididea a început să mai trimită şi magazinelor jucării de unde să le ia părinţii. Cu toate că acum sunt milioane şi milioane de copii, cu ajutorul părinţilor, Moş Crăciun dovedeşte de fiecare dată să ducă jucării copiilor.

 

Bibliografie: Frank L. Baum,Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun

Cenaclu Literar: