”Nemuritoarea Iubită”

”Nemuritoarea Iubită”

 

Biografia lui Beethoven este plină de momente romantice, dar posteritatea trebuie să desprindă adevărata dramă a geniului din spatele acestor tumultuoase iubiri - creațiile care ne-au rămas de la el. De la vârsta de 25 de ani, Beethoven n-a fost niciodată fără dragoste, de la iubirile trecătoare până la ”Nemuritoarea Iubită”. Poveștile lui de iubire au fost multe, vijelioase și mai toate și-au pus amprenta pe creația lui, însă toți biografii care i-au studiat viața au constatat un lucru: toate iubitele lui au fost de-o discreție și de o delicatețe care au lăsat întotdeauna un con de umbră asupra adevăratelor întâmplări. La fel de discret și de o severă pudoare, referitor la sentimentele sale, a fost și genialul compozitor. N-a lăsat niciodată ochii indiscreți să-i pătrundă intimitatea și nici nu s-a lăudat cu iubirile lui așa cum mai fac bărbații.  

Anul 1812 este  marele an al tainei de dragoste, anul cunoscutei scrisori către ”Nemuritoarea Iubită”. Această dragoste a contribuit la puternica explozie de vitalitate care l-a cuprins pe Beethoven și a cărei glorioasă imagine s-a răsfrânt în Simfonia VII, încheiată în mai 1812 și Simfonia VIII scrisă în vara aceluiași an. Scrisoarea către „Nemuritoarea Iubită”a fost scrisă la începutul lui iulie 1812, în timp ce se afla la Teplitz, iar misterioasa iubită era la Karlsbad. Scrisă în trei etape, dimineața și seara, cu creionul iubitei, scrisoarea poartă semnele unei agitații duse la extremă. După îndelungi cercetări se pare  că cea care-i provocase o pasiune atât de mare, până aproape la pierderea minții, a fost Tereza Brunswick. Ca mai toate iubitele lui era o frumusețe sudică, cu ochi negri, migdalați, cu tenul măsliniu, de o frumusețe inumană în ochii iubitului.

Pentru un geniu ca Beethoven, nu povestea de dragoste în sine va conta în istoria umanității, ci supraplenitudinea puterii creatoare pe care a generat-o și în urma căreia s-au ivit cele două Simfonii.

 Așa cum mulți dintre privitorii ”Judecății de Apoi” din Capela Sixtină  nu văd că Michelangelo și-a pictat efigia pe trupul jupuit de piele al Sfântului Bartolomeu, nu mulți dintre beethovenieni văd în scrisoarea către ”Nemuritoarea Iubită” dincolo de frenezia unui îndrăgostit trecut prin chinurile lui Tantal. Și totuși, oricât de plin de pasiune a fost bărbatul, femeia a fost aceea care a iubit mai mult. Pentru ea a fost de neacceptat despărțirea care avea să se întâmple  la cumpăna dintre anii 1812/1813. Deși el este acela care ia hotărârea să se îndepărteze și să călătorească prin lume, îndemnându-și iubita scăldată în lacrimi să facă același lucru, dezastrul despărțirii  îi zdrobește orice speranță și-l face să-și considere viața ca și pierdută. Genialul compozitor se retrage în singurătate  asemeni tuturor răniților vieții pe frontul pasiunii. ”Tot ceea ce se numește viață să fie jertfită Celui Prea Înalt și să fie consacrat artei! –întocmai: ”un sanctuar al artei!”  Toată energia se revarsă în inimă. În miezul sufletului, în tăcere, este purtată marea bătălie.” Cu acest strigăt de suferință își începe  Beethoven ”Jurnalul intim” din 1815, an în care în sufletul său își mai găsesc locul doar arta, Dumnezeu și natura. Iubirea nu lipsește, dar, de astă dată nu se mai lasă pradă pasiunii, e mult mai rezervat. În adâncul sufletului purta aceeași persoană, ”Nemuritoarea Iubită”, deși era o ”himeră” pentru el o iubea cu îndărătnicie. Se pare că, de comun acord, Tereza și Beethoven s-au ferit să se revadă în ultimii zece ani de viață ai lui Beethoven, când Tereza se dedicase unor opere de binefacere. A de Hevesy arată în cartea lui cu câtă suferință  a trăit Tereza agonia iubitului ei, bătrânul Zmeskall îi trimitea zilnic vești despre el. După moartea lui, ea a deschis la Bude, prima creșă din Europa donându-și întreaga avere, uneori, chiar și propria hrană. Deși, după despărțire, fiecare și-a văzut de viața lui, rana iubirii nu s-a închis niciodată. Așa se explică faptul că după moartea lui Beethoven portretul Terezei Brunswick a fost găsit într-o ascunzătoare secretă, așa cum a fost găsită și scrisoarea pe care, se pare, Tereza i-o înapoiase. Finalul scrisorii este impresionant:

”Dis de dimineață 7 iulie- în pat încă, gândurile se grăbesc spre tine, nemuritoarea mea Mult iubită, câteodată vesele, apoi iarăși triste, așteptând ca Destinul să ne primească ruga. De trăit, nu pot decât sau în totul cu tine, sau deloc, am hotărât chiar să rătăcesc departe până în ziua când îți voi putea zbura în brațe și-mi voi putea spune că sunt de-a binelea în patrie,  fiindcă lângă tine îmi voi putea cufunda sufletul împrejmuit de tine în împărăția spiritelor. Da, vai! Asta trebuie – tu îți vei reveni cu atât mai repede cu cât îmi cunoști credința față de tine, niciodată inima mea nu va putea fi a alteia, niciodată-niciodată. O! Doamne, de ce trebuie să te îndepărtezi de ceea ce iubești astfel, și totuși viața mea la W....(Viena) este acum o viață nenorocită- dragostea ta a făcut din mine cel mai nefericit dintre oameni. La vârsta mea acum aș avea nevoie de o anumită uniformitate, de o viață egală- ar putea ea oare exista dată fiind legătura noastră? Îngerul meu, aflu acum că poșta pleacă zilnic. Trebuie deci să mă opresc ca să poți primi scrisoarea îndată. Liniștește-te. Numai printr-o contemplare calmă a ființei noastre ne vom putea atinge scopul, să trăim alături; liniștește-te; iubește-mă –azi-ieri- ce dor scăldat în lacrimi cu tine-tu-tu-viața mea-tot ce am-rămâi cu bine-oh! Nu înceta să mă iubești- nu nesocoti nicicând inima foarte credincioasă a celui pe care-l iubești, L.

Veșnic al tău

Veșnic amea

Veșnic unul al altuia.”

Cenaclu Literar: