Colindele populare

Colindele populare

 

 

 

 

Obiceiul colindatului, specific sărbătorilor de iarnă, care se desfăşoară la sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, se suprapune peste petrecerile care aveau loc încă  de la 2400 î.e.n. Primele consemnări le găsim  în Epopeea lui Ghilgameş în care se vorbeşte despre opulenţa meselor de sărbătoare. Babilonienii care cunoşteau de timpuriu calendarul lunar  aveau un sentiment de teamă faţă de forţele tainice ale naturii, mai ales, în cele trei zile de întuneric de la sfârşitul fiecărei luni. Cu timpul, sfârşitul de an a început să fie sărbătorit căpătând semnificaţii deosebite. Unele popoare îl sărbătoreau la începutul primăverii, altele la începutul toamnei, iar romanii, începând cu anul 153 e.n. au fixat Anul Nou la întâi ianuarie. Era momentul în care intrau în funcţie noii consuli, eveniment însoţit de mari sărbători.

Printre multiplele manifestări folclorice prilejuite de sărbătorile de iarnă se află şi obiceiul colindatului.

În ţara noastră  zonele de cea mai mare intensitate a obiceiului sunt Transilvania, Dobrogea, Ialomiţa,  centrul de obârşie fiind considerat de către cercetători, zona Transilvaniei.

Există două mari categorii ale colindelor: ale piţărăilor (ale copiilor de vârstă preşcolară) care au texte simple şi scurte şi ale maturilor, cu o tematică foarte variată, încărcate de simboluri şi cu o mare capacitate de adaptare la situaţia celui colindat.

 În Transilvania, un mare număr de colinde se suprapun tematic baladelor . Aşa sunt: ”Mioriţa”, ”Meşterul Manole”, ”Ilincuţa” etc. Spre exemplu, între balada ”Meşterul Manole” şi colinda pe aceeaşi temă diferenţa este că balada se referă strict la mitul zidirii prin jertfă, în vreme ce, în colindă, Negru Vodă nu mai apare şi accentul se pune pe copilul rămas orfan.

De semnalat faptul că unii cercetători, precum Gheorghe Vrabie, consideră oda populară străveche, o poezie de dragoste închinată fiinţei iubit, naturii, despre anumite îndeletniciri, ca făcând parte din categoria colindelor. Acestui tip de literatură populară i s-au atribuit anumite calităţi mistice abia începând cu Evul Mediu, fiind colportate în special de dieci şi preoţi. Fiind prin excelenţă o poezie bucolică, aşa cum în literatura cultă a creat George Coşbuc, această poezie şi-a căutat, în timp, o anumită formă, autorii anonimi recurgând la diferite simboluri atît de subtile şi de stranii pentru contemporani. În această categorie intră colindele pentru feciori în care întîlnim ca simboluri: leul, cerbul, păunul; colindele pentru îndrăgostiţi simbolizate de „merii întulpinaţi”; colindele închinate fetei de măritat în care abundă simboluri ale hărniciei precum: furca, gulerul frumos cusut, batista brodată, fusul, mersul la fântână, şi lada de zestre a fetei. În aceste colinde se împletesc simboluri ale elementelor cosmice cu cele ale elementelor terestre ce ţin de vatra satului. Multe dintre ele au fost împrumutate din literatura Evului Mediu care aminteşte de cărţile populare şi de bestiarii.

Alţi cercetători restrâng foarte mult aria practicilor şi obiceiurilor catalogate drept colinde, doar la acele obiceiuri strict legate de Naşterea şi Botezul Mântuitorului. Sabina Ispas încadrează  acestui ritual colindele copiilor atestate încă din Roma secolului al II-lea, când copii creştini obişnuiau să colinde cu texte asemănătoare şi colindele propriu-zise de ceată şi de stea cu atestare din Bizanţul secolului al IX-lea. „Crăciunul este un praznic împărătesc, spune Sabina Ispas, şi poate fi considerat cea dintâi sărbătoare specific creştină dacă o raportăm la Paşti şi la Rusalii, care sunt legate de vechi sărbători iudaice... Sărbătoarea Crăciunului poate fi urmărită până în secolul al III-lea când, după o consemnare a istoricului bizantin Nichifor Kalist, în Nicomedia au fost arşi de vii 20000 de creştini adunaţi să celebreze Naşterea Domnului. Aceasta s-a petrecut în timpul prigoanei declanşate de Diocleţian şi Maximilian împotriva creştinilor. Cea mai veche atestare a sărbătoririi Crăciunului la Roma, la 25 decembrie, datează din secolul al IV-lea, în Filocalia. În calendar, fixarea datei de 25 decembrie pentru celebrarea Crăciunului în Apusul Europei a pornit de la considerentul că Naşterea lui Iisus s-a petrecut în timpul recensământului lui Caesar August care a avut loc pe 25 decembrie 754 At Urbe Conditta, de la formarea Romei. Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim şi Fericitul Augustin susțin această dată. În Răsăritul Europei, celebrare Crăciunului avea loc, până-n secolul al IV-lea, pe data de 6 inuarie, în conformitate cu tradiţia că Mântuitorul s-a botezat în ceeaşi zi în care s-a născut. Numele sărbătorii era sărbătoarea arătării Domnului, teofania sau epifania. Separarea datelor celebrării Crăciunului şi Bobotezei s-a realizat, în Răsărit,  progresiv. În anul 375, a fost hotărâtă de Patriarhia din Antiohia, în 379-80 la Constantinopol. Sărbătoarea Crăciunului în 25 decembrie este introdusă de Grigorie de Nazians. În secolul al V-lea, adoptă data de 25 decembrie Biserica din Alexandria şi, mai târziu, în secolul al VII-lea, Biserica din Ierusalim. Biserica Armeană serbează şi astăzi Crăciunul şi Boboteaza împreună, pe 6 ianuarie.”

 

Aparţinând Ortodoxiei Răsăritene, România a adoptat perioada de sărbătoare de 12 zile drept perioadă festivă, în urma Conciliului din Tur din anul 567. Textele şi ritualul colindatului au evoluat în timp, unele păstrând elemente ce ţin de perioada creştinismului timpuriu.

 

Legat de etimologia termenului Crăciun, opiniile filologilor sunt diferite. Sextil Puşcariu, Theodor Capidan şi Pericle Papahagi derivă românescul Crăciun din latinescul calatio  („chemare”) termen cu care se denumeşte procesul anunţării sărbătorii la zi-ntâi. Academicienii Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur, continuînd direcţia studiilor lui Aron Densuşianu şi Ovid Densuşianu, consideră latinescul creatio că ar sta la baza evoluţiei cuvântului Crăciun. Latinescul calatio, afirmă Al. Graur, care înseamnă „chemare” şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae denumea primele zile ale lunii ( cu derivatul calendar (cărindar)). Întrucât Crăciunul nu e la zi-ntâi şi nu presupune o chemare, etimologia justă o oferă termenul „creatio”, adică „creare”, „naştere”. De  remarcat că termenul Crăciun este un termen laic, biserica  numind sărbătoarea, Naşterea Domnului.

Cu toate astea sunt consemnate texte în care numele Crăciun îi este atribuit lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu Întrupat devenit persoană istorică, Fiul Omului.

Încă de la 1830 când Anton Pann a tipărit ”Versuri muziceşti ce se cântă la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, au apărut numeroase colecţii şi antologii de colinde. Deosebit de importantă este cea a lui G. Dem Teodorescu însoţită de studiul ”Noţiuni despre colindele româneşti”, apoi, colecţia lui Grigore Tocilescu şi Cristea Ţapu de la 1900. Cea dintâi culegere mai cuprinzătoare editată de Constantin Brăiloiu şi întocmită de Gheorghe Cucu a fost publicată în 1927.

 În Moldova, Simion Florea Marian publica în 1898 primul volum din Sărbătorile la români şi în 1914 Tudor Pamfile publica ”Sărbătorile la români. Crăciunul”.

Amintim acelaşi interes şi în Basarabia prin apariţia volumului ”Folclor din Ţara Fagilor”, în 1993, precum şi culegerea ”Cât îi Maramureşul” în acelaşi an, tot la Chişinău.

În Transilvania,  amintim colecţiile lui Vasile Bologa, ”Colinde poporale din Ardeal”, la 1900 Ilarion Cocişiu, ”Colinde din Ardeal. Culese şi armonizate”, 1940 şi ”170 de melodii populare din Maramureş”, publicată de Tiberiu Brădiceanu. Merită să amintim şi studiile ample ale lui Ovidiu Bârlea, ”Colindatul în Transilvania” (1938), Petru Caraman, ”Colindatul la români, slavi şi alte popoare” (1933), Alexandru Rosetti, ”Colindele religioase la români” (1920),  dar şi antologia în 2 volume realizată de Iordan Datcu, ”Colindă-mă, Doamne, colindă” (1998).

Legat de împărţirea colindelor în două categorii- colinde laice şi colinde religioase- folcloristul Sabina Ispas consideră colindatul ca fiind un ritual, iar ritualul nu poate fi laic. Colindele, consideră ea, se integrează perfect celor şapte taine. Din punctul ei de vedere, colindele ”Mioriţa” şi ”Meşterul Manole” sunt colinde de mort ca un răspuns la Taina Maslului.

Crăciunul sau Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos marchează datina colindatului în lumea satului românesc  şi constituie cel mai puternic liant al comunităţii  în perioada 24 decembrie - 6 februarie, atât prin trăirea sărbătorească cât şi prin înălţarea spirituală adânc înrădăcinată în fiinţa poporului român. Poezia colindelor este foarte variată  fiind legată de străvechi ocupaţii, basme, cultul morţilor, uneori. Denumirea variază de la zonă la zonă: colind, colindă, corindă (Muntenia), colindră (Bihor, Munţii Apuseni), cântec, cântec de fereastră, cântec de dobă, a dobii, cântec de piţărăi (Sibiu), a fetelor, zori, zorit.

„În pacea serilor de Crăciun, spune Ovidiu Papadima, omul aşteaptă glasurile curate care-l vestesc pe el aşa cum ar vrea să fie, aşa cum se vede în visurile sale. Colindele îi aduc această viziune feerică de viaţă, de care are nevoie, aduc imaginea lui purificată de orice negru pământesc, crescută pe un plan mitic, colindele nu sunt la noi la ţară simple urări, ci veşti, imagini de vrajă ale unei lumi în care am vrea să fim”

 

 

Cenaclu Literar: