Maurice Ravel

Maurice Ravel

 

 

 

Maurice Ravel și Claude Debussy au fost în Franța ceea ce au fost Anton Bruckner și Gustav Mahler în Austria și, nu de puține ori, drumurile lor s-au întretăiat. Debussy și Ravel sunt considerați impresioniști, deși Debussy n-a agreat niciodată încadrarea în acest curent, iar diferențele dintre ei sunt mai mari decât asemănările. După toate probabilitățile cei doi muzicieni s-au cunoscut în 1901. Ravel, care se născuse pe 7 martie 1875 era la acea vreme student la Conservatorul din Paris unde se înscrisese în 1889. Deși începuse să cânte la pian încă de la vârsta de șapte ani, Ravel nu era considerat copil-minune și a rămas în Conservator vreme de șaisprezece ani. În 1901, compune ”Jocurile de apă”, publicate un an mai târziu.

Pentru Debussy, omul și muzicianul, am avut o profundă admirație, spune Ravel, dar firile noastre sunt total diferite și, deși consider că Debussy nu este cu totul străin de stilul meu personal, mi se pare totuși că mă pot identifica  mai bine cu Gabriel Faure, Emmanuel Chabrier și Erik Satie...Cred că am urmat tot timpul o direcție opusă față de cea a simbolismului lui Debussy... S-a afirmat cu oarecare insistență că lucrarea mea, Jocurile de apă ar fi putut avea o oarecare influență asupra  compoziției Grădini sub ploaie și s-a sugerat o coincidență chiar mai izbitoare în cazul Habanerei mele, dar prefer să las comentariile de acest gen în seama altora. S-ar putea totuși ca asemenea concepții aparent similare să prindă contur în conștiința a doi compozitori diferiți aproape în același timp, fără să fie vorba de o influență a unuia asupra celuilalt.”

Dar între cei doi au apărut ostilitățile, mai degrabă cauzate de disputele dintre prietenii lor. Se pare că Debussy avea o atitudine extrem de defavorabilăla  la adresa lui Ravel, însă acesta vorbea cu mare demnitate și cu modestie la adresa lui. Deși Ravel devenise cunoscut încă din 1901, în 1905 a izbucnit un scandal pentru faptul că nu câștigase Premiul Romei. Amuzat de textul stufos pe care trebuia să compună o cantată, Ravel a prezentat la concursul din 1901 un manuscris aproape în totalitate scris în ritm de vals. Juriul s-a supărat  că a fost luat în derâdere și l-a amenințat că-l va pedepsi cu altă ocazie. Și s-a ținut de cuvânt. În 1901, Ravel  a luat Premiul al doilea, în 1901 și în 1902 n-a luat nimic, iar în 1905, i s-a refuzat participarea pe motiv că avea peste treizeci de ani. Imediat a izbucnit un scandal în presă și Ravel a devenit celebru. Pe lângă faptul că era un compozitor tânăr și talentat, a devenit și cel mai discutat compozitor din Franța. Încă din 1895, a publicase lucrarea ”Menuet antic”, o piesă scurtă pentru pian, care avea deja aspectul sofisticat al pieselor de maturitate. În 1903, Ravel compune minunatul ciclu de lieduri intitulat ”Șeherezada”, iar în 1904, ”Cvartetul pentru coarde în fa”. Cu un astfel de palmares era și normal ca toate cercurile muzicale și media să se revolte pentru faptul că nu fusese primit în concursul de la Villa Medici. O altă consecință a ”afacerii Ravel” va fi demisia lui Theodore Dubois din funcția de director al Conservatorului și numirea lui Faure în locul lui. Ravel, însă, a părăsit Conservatorul și  a continuat să ducă o viață liniștită de compozitor până la sfârșitul vieții lui. Micuț de statură (abia dacă avea 1,60 înălțime), elegant ca un dandy, spunea, uneori, în glumă: ”Aș fi preferat să fiu Frumosul Brummel în locul lui Maurice Ravel”. Originea lui era învăluită în mister, circulau tot felul de bârfe, zvonuri, deși susținea că ar avea origine bască, nu s-a dovedit încă. Nici că ar fi fost evreu, cum spuneau unii. N-a fost căsătorit niciodată și numele lui n-a fost legat nici de al vreunei femei, nici de al vreunui bărbat. A fost o vreme în grupul ”Apașii” împreună cu compozitorul Florent Schmitt, poetul Tristan Klingsor, pianistul Vines, criticul  M.D. Calvocoressi și alții. Multe din piesele lui erau ascultate în primă audiție de cei din grup și compozitorul ținea cont de sugestiile și de criticile lor. În 1905, a compus ”Sonatina” și cele cinci ”Oglinzi” care, pur și simplu, i-au uluit pe Apași. ”Istoriile naturale” compuse pe textul poeziilor lui Jules Renard erau cât pe ce să producă un al doilea scandal Ravel. La începutul lui 1907, au fost interpretate de Jane Bathory într-un concert al Societății Naționale și mulți dintre debussyști s-au dezlănțuit în sală luându se la harță cu raveliștii pe motiv că Ravel îl imita pe Debussy. După ce a intrat și el în dispută scriind câteva scrisori către ziare, Ravel a început să compună opera comică într-un act ”Ora spaniolă”. Până la război a mai compus ”Gaspard noaptea”, ”Valsurile nobile și sentimentale” (1911) și ”Mama mea gâsca”. Tot în această perioadă compune baletul ”Daphnis și Chloe” pentru trupa Ballets Russes a lui Diaghilev, însă nu are același succes ca Stravisnki cu ”Pasărea de foc” sau cu ”Petrușka”. Cele două suite orchestrate și aranjate după balet fac imediat vâlvă în lumea melomanilor. Cu această ocazie îl cunoaște pe Stravinski  cu care se împrietenește, între ei existând o admirație reciprocă și în 1913 lucrează împreună la ”Hovanșcina” de Musorgski. Ravel împreună cu toți apașii au venit la premiera operei ”Sacre du printemps” care a avut loc pe 29 mai 1913 la teatrul de pe Champs Elysee, pentru a-l aclama pe erou.

În 1916, Ravel  încearcă să se înroleze în armată, însă era prea scund și subponderal și este refuzat. Reușește, în cele din urmă, să obțină un post de șofer pe camion și ajunge chiar pe linia frontului, dar în 1917, este transferat la Paris și demobilizat pe motive de sănătate. Era suspectat de tuberculoză. Pleacă în Normandia pentru a se reface și acolo lucrează piesa ”Mormântul lui Couperin”. În 1920, se întoarce la Paris și compune pentru Diaghilev ”Valsul” intitulat, inițial, ”Viena”, însă pentru că nu-i folosește partitura niciodată, Ravel se simte ofensat și întrerupe legătura cu Baletele. Tot în 1920, i se acordă Legiunea de Onoare, dar nu vrea s-o primească. Nu uitase batjocura cu Premiul Roma. Mai târziu, în mod ostentativ, acceptă o decorație din partea regelui Leopold al Belgiei și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Oxford.

Între timp, Cei Șase grupați în jurul lui Erik Satie promovau o estetică radical diferită de cea a lui Ravel. Drept răspuns, compune ”Concertul în re pentru mâna stângă”, special  pentru pianistul austriac Paul Wittgenstein care își pierduse mâna dreaptă pe front.  În 1932, în urma unui accident de automobil, Ravel suferă o cădere nervoasă, nu-și mai poate controla mâinile și nici picioarele, urmate de pierderea memoriei. Deși mintea i-a rămas întreagă, n-a mai fost în stare să compună sau să cânte la pian. În 1937, suferă o operație pe creier în urma căreia nu se mai reface și moare pe 28 decembrie, într-un spital din Paris.

Deși ani la rând s-a tot discutat despre asemănarea dintre stilul lui Ravel cu cel al lui Debussy între ei există destul de mari diferențe, estetica lui Ravel funcționând după cu totul alte principii: era mult mai precis, mai formalist ortodox, cu un puternic simț al obiectivității. Muzica lui n-avea nimic din senzualitatea languroasă a muzicii lui Debussy, era  ca o gravură în comparație cu o acuarelă în culori pastelate. Ravel nu a conceput niciodată pianul ca pe un instrument fără ciocănele așa cum făcuse Debussy, ”Gaspard noaptea” fusese proiectată într-un stil post lisztian și ”să fie mai dificilă decât Islamey  a lui Balakirev”. ”Valsurile nobile și sentimentale” în care l-a avut drept model pe Schubert sunt în același timp franțuzești și vieneze, ideea fiind schubertiană, iar parfumul franțuzesc.

Ravel a fost o fire neliniștită, iscoditoare căuta surse de inspirație în cele mai inedite locuri. În Statele Unite l-a cunoscut pe George Gershwin, a ascultat muzică de jazz și a încorporat-o în compozițiile lui. Spunea că a încercat să compună ”Copiulul și vrăjitoriile” în stilul operetei americane. Partea lentă din ”Sonata” lui se numește ”Blues”, iar muzica de jazz se face resimțită și ”Concertul în sol major”. N-a ocolit nici Spania așa cum majoritatea compozitorilor n-o ocoleau și o descoperim în ”Ora spaniolă” și în ”Rapsodia spaniolă”. ”Am dat greș în viață, se confesa el compozitorului Claude Delvincourt, nu fac parte dintre marii compozitori. Opera lor este extrem de vastă. Ea cuprinde și piese mai bune și piese mai puțin reușite, dar întotdeauna este vorba despre o cantitate mare. Eu însă am scris relativ puțin...și asta cu mare dificultate. Mi-am scris lucrările încet, picătură cu picătură. Le-am smuls din mine bucățică cu bucățică...și acum nu mai pot face nimic, iar asta mă deprimă în cel mai înalt grad.”

 Și cu toate astea a compus o muzică foarte bună ceea ce dovedește marea lui capacitate creatoare. Este remarcabil faptul că toată muzica lui, indiferent de sursa de inspirație, a trecut prin filtrul propriu al imaginației și al tehnicii – toate lucrările lui, fără nici o excepție, poartă marca Ravel. A fost un muzician simplu și pur, care lucra direct cu materialele muzicale și, spre deosebire de alți contemporani, n-a elaborat niciun fel de teorii muzicale. A fost echilibrat, fără porniri intelectualiste și foarte controlat, aproape niciodată nu dădea frâu liber sentimentelor. Unii critici s-au plâns că Ravel era prea detașat și era adevărat, avea o personalitate puternică cu mult farmec, un spirit liber și inventiv însă părea puțin rupt de realitate. Ceea ce i s-ar putea reproșa este faptul că n-a fost niciodată conștient de adevărata lui valoare dovedită de trecerea timpului: muzica lui s-a perimat într-o foarte mică măsură.

05.01.2021

m.s.

Cenaclu Literar: