Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieții (fragment)

Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieții (fragment)

”Pentru că oamenii se iubesc prin dragoste sufletească numai când au suferit împreună aceeași durere, când au arat un timp pământul pietros înjugați la jugul unei dureri comune. Atunci s-au cunoscut și s-au simțit, s-au con-simțit în suferința lor comună, s-au compătimit și s-au iubit. Pentru că a iubi înseamnă a compătimi și dacă plăcerea unește trupurile, suferința unește sufletele. Toate acestea se percep mai clar și cu mai multă forță încă, atunci când răsare, se înrădăcinează și crește una din acele  iubiri tragice care trebuie să lupte contra legilor dure ale Destinului, una dintre acele iubiri care se nasc la timp nepotrivit, înainte sau după momentul sau în afara normei prin care lumea, care este un sistem de obiceiuri, le-ar fi acceptat. Cu cât mai multe ziduri pune Destinul și lumea și legile ei între îndrăgostiți, cu atât mai multă forță se simt împinși unul către altul; și bucuria de a se iubi li se amărăște și le sporește durerea de a nu se putea iubi pe față și liber, și se compătimesc din profunzimile inimii unul pe altul, iar această compasiune comună, care este suferința și fericirea lor comună, aprinde și alimentează în același timp dragostea lor. ...Și pun iubirea lor în afara lumii, iar forța acestei biete iubiri suferinde, sub jugul Destinului, îi face să închipuie altă lume, în care nu mai există lege decât libertatea iubirii; altă lume în care nu mai există opreliști pentru că nu există trup. Pentru că nimic nu se umple mai mult cu speranță și credință în altă lume decât imposibilitatea ca iubirea noastră să rodească cu adevărat în această lume a trupului și aparențelor. (...) A iubi cu sufletul înseamnă a compătimi, iar cine compătimește mai mult iubește mai mult. Oamenii înflăcărați de caritate arzătoare față de aproapele lor sunt așa fiindcă au ajuns în profunzimea propriei mizerii, apropriei aparențialități, a propriei nimicnicii, și întorcând apoi ochii, astfel deschiși, către semenii lor, i-au văzut tot mizerabili, aparențiali, expuși distrugerii și i-au compătimit și i-au iubit.”

(Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieții)

Cenaclu Literar: