”Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”

(Mihail Kogălniceanu)

Vestea alegerii colonelului Cuza ca domn în scaunul Moldovei  a produs mare uimire atât în Moldova cât și în Muntenia. A fost votat până și de deputații conservatori, dar nu pentru că-și schimbaseră poziția politică, ci pentru că avea oricum majoritatea asigurată printre electori și  avea și o mare susținere din partea maselor care manifestau pe străzi pentru înlăturarea vechiului regim. Poporul considera alegerea noului domn ca începutul unei noi epoci și  pe străzi se striga: ”Jos boierimea!”, ”Jos turcii!”, ”Jos conservatorii!”, ”Trăiacă Unirea!”

La o săptămână după ce a fost ales, Cuza a format primul guvern al Moldovei: fostul caimacam Vasile Sturdza a fost pus la interne, V. Alecsandri la externe, însă Kogălniceanu a refuzat nefiind de acord să intre într-un  guvern de „fuzie”. Conform Convenției de la Paris alegerea făcută de Adunarea Moldovei trebuia să primească învestitura Porții, de aceea o delegație alcătuită și condusă de Costache Negri a plecat către Constantinopol oprindu-se un timp la București.

La București, lucrurile nu stăteau întocmai bine. Lupta pentru tron se dădea între Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, iar majoritatea în Adunarea electorală o deținea boierii conservatori. Partida națională a Unioniștilor era în minoritate și cele mai mari șanse de a fi ales le avea  boierul Nicolae Golescu. Atmosfera era cât se poate de încinsă: pe de-o parte boierii bătrâni care nu voiau să renunțe la privilegii,  dar și dezbinarea dintre unioniști, aspra cenzură pe care guvernul o instituise în presa de teama amplorii luată de mișcarile revendicative ale maselor, care, cu toate măsurile luate  au ieșit în stradă să-și strige nemulțumirile.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, deputații partidei naționale au  ținut ședința secretă  într-o sală a hotelului Concordia de pe strada Smârdan pentru a hotărâ asupra cărui candidat cădeau de acord să-l susțină. După discuții furtunoase care au durat până către ora două noaptea au hotărât să-l susțină pe colonelul Cuza. Deputații conservatori adunați și ei în casa Oteteleșteanu, speriați de ceea ce se petrecea mai ales pe străzi au decis să nu participe la ședința din 24 ianuarie a Adunării. Austriecii i-au îndemnat să participe și  să țină ședința în alt oraș pentru a scăpa de presiunea maselor.

Sâmbătă, 24 ianuarie 1859  la ședința Adunării  ia cuvântul tânărul deputat Vasile Boierescu: ”Pentru ce să fim împărțiți în două tabere, numindu-ne noi și voi? Nu suntem toți români? Nu suntem fiii aceleiași mame? ...”

N-ar fi fost exclus ca, văzând neînțelegerile de la București, Poarta să-și impună domn prin forță pentru a limpezi lucrurile. S-a trecut la vot și spre surprinderea tuturor, dar, mai ales ”spre fericirea românilor” pe toate buletinele era trecut numele lui Alexandru Ioan Cuza. De remarcat că deputații conservatori au acceptat această propunere de teamă că nu vor mai părăsi vii sala de ședințe. Când a apărut la fereastră batista albă, mulțimea a răspuns cu frenezie, clopotele au început să bată și sub o ploaie subțire de iarnă s-a încins Hora Unirii . De la 1848 Bucureștiul nu mai văzuse atâta entuziasm. Iată mărturia pictorului Nicolae Grigorescu angajat atunci să zugrăvească mănăstirea Agapia: ”Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele . Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg . Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote din toate părțile . Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de Unire, se îmbrățișauși încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Dar unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucru. Trimiteam la târg de două ori pe zi după vești. Plăteam câte trei și patru sfanți pentru o gazet, și ne strângeam să ascultăm toți noutăți, ”novitale”cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să mai gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor...”

În seara de 24 ianuarie 1859, președintele Adunării de la București îi trimite o telegramă lui Alexandru Ioan Cuza vestindu-l că a fost ales domn al Țării Românești. Copleșit de emoție, Cuza  cere sfatul lui Kogălniceanu și acceptă cu mândrie și recunoștință. Totodată este înștiințată și marea Poartă despre alegerea noului domn ”în toată liniștea, maturitatea și buna rânduială”. Și după cum era obiceiul locului, firește, boierii Manu și Băleanu trimit și ei o telegramă vizirului în care se plâng că puterea le-a fost smulsă cu de-a sila printr-un act de trădare și solicită intervenția Porții. După îndoita sa alegere, domnul trimite mesaj puterilor garante în care le roagă să consfințească dorința poporului declarând că este lipsit de orice ambiție personală, că nu dorește decât binele țării și că va fi oricând dispus să se retragă la viața privată dacă se va hotărî aducerea pe tron a unui prinț străin. Mulți s-au întrebat care să fi fost rostul acestei porți lăsată deschisă, atâta timp cât  el fiusese ales domn pe viață. Cert este că adversarii săi au știut să exploateze bizara făgăduială inducând în opinia publică ideea că Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn provizoriu. La București, Adunarea a constituit o comisie și aînsărcinat-o să meargă la Iași să înmâneze direct domnitorului actul oficial al alegerii sale. Pe 29 ianuarie 1859, Vasile Alecsandri, ministru de externe, prezintă comisia în mod oficial. Pe 4 februarie domnul și suita lui pleacă din Iași către București. Pe tot parcursul călătoriei, a fost întâmpinat de săteni și de populația orășenească, iar în orașele mari- Buzău, Focșani și apoi la București  a fost primit cu toate onorurile. Doar marii boieri nu s-au grăbit să-l întâmpine, unii plecând chiar din capitală, în mod ostentativ. Ba, și-au venit repede în fire după buimăceala din ianuarie și au reînceput vechile uneltiri și numai la câteva zile de la venirea domnului au pus la cale un complot. Mai târziu, generalul Vlădoianu avea să noteze: ”Se aflau în București multe fețe palide și foarte îngrijate de ceea ce făcuseră...Unii tot mai sperau că Unirea nu va fi primită de puteri, și că au să se mai întoarcă lucrurile pierdute”. Nici la Iași lucrurile nu stăteau prea bine că deh! erau români și ei: chiar a doua zi după ce a plecat domnul spre București, a izbucnit un incendiu la cazarma de cavalerie  și, la cercetări, s-a descoperit că focul fusese pus din patru părți de o mână criminală. Noului domnitor nu avea să-i fie deloc ușor și primul lucru pe care l-a descoperit a fost uriașul deficit bugetar  care trebuia să fie acoperit  prin impunerea unei noi dări asupra marilor proprietăți. Normal, s-a izbit de rezistența mai mult sau mai puțin fățișă a celor cărora le impunea să scoată țara din criză. La nici două luni de la înscăunare guvernele din ambele capitale și-au dat demisia. După părerea lui Bolintineanu încă de pe acum se născuse ideea loviturii de stat.

Guvernele se schimbau cu repeziciune fapt care crea o stare de nesiguranță în societate și  nu avea cum să-l mulțumească pe domn. Împlinise deja 40 de ani, își iubea țara și ar fi vrut s-o vadă ridicată așa cum jurase la învestire. Confirmarea puterilor garante încă nu sosise și nici aprobarea de la Constantinopol din cauza numeroaselor intrigi. Turcia, sfătuită de Austria care o îndemna ”să protesteze cu toată tăria împotriva ilegalității faptului săvârșit”, hotărî să ceară convocarea unei conferințe a puterilor europene. Aceeași Austrie atrăgea antenția Londrei că se crease un precedent. Ambasadorul englez la Poartă scria că cea mai bună soluție ar fi să rămână Cuza doar domn al Moldovei. Domnitorul se afla între ciocan și nicovală, între voința poporului care ceruse Unirea și intrigile externe alături de cele ale marii boierimi care aveau interesul ca cele două țări să fie dezbinate. Numirea  lui  Costache Negri ca  ambasador la Constantinopol a fost una dintre cele mai importante decizii luate în ceea ce privește politica externă a Principatelor. ”Nu va ști niciodată îndeajuns, scria francezul Baligot de Beyne, secretarul lui Cuza, tezaurul de uitare de sine, de devotament și de patriotism pe care Negri îl cheltuiește în pozițiunea sa diplomatică, plină de curse, de înțelăciuni, de șiretenii...” La Paris, a fost numit un alt amabasador de valoare în persoana lui V. Alecsandri. Înconjurat de astfel de diplomați iscusiți, Cuza începe să fie foarte bine văzut în afara țării. În timp ce Turcia trăgea de timp, la Paris, Alecsandri luase legătura cu Napoleon al II-lea și cu ministrul de externe al acestuia, contele Walewski, și recomanda prudență pentru că împăratul îi promisese că ”va apăra cu căldură faptul împlinit în Principatele Unite”. Napoleon îi sfătuia , totodată să-și întărească forța militară spre a fi pregătiți pentru evenimentele ce aveau să vină spre a fi în folosul lor. De aceea Cuza nu se avântă în luarea unor decizii aventuroase pe plan extern, dar pe plan intern, fără să mai aștepte confirmarea marilor puteri începe să facă ordine în Principate. În primul rând, dispune aplicarea legii presei în Moldova. În istoria României începe o perioadă de afirmare a autonomiei și demnității naționale.  Domnitorul și guvernele decid  ca toți supușii străini să fie justițiabili în fața instanțelor locale și să plătească taxe și impozite ca și cetățenii români. Apoi, diplomaților străini li se fixă o anumită zi pentru primire oficială, iar pentru alte chestiuni să ia legătura cu miniștrii. Natura relațiilor cu Poarta se modifică substanțial- plecăciunile și slugărnicia sunt înlocuite cu măsuri ce vor duce la dobândirea independenței. Însă cea mai acerbă confruntare avea să fie cu Austria bine știut fiind motivul pentru care se opunea oricărei măsuri de emancipare. Din fericire, rivala sa, Franța, care dorea să-și mențină autoritatea la Dunăre sprijină politica dusă de Principate

Un alt domeniu în care Cuza intervine încă de la început este  reorganizarea armatei luând decizia unificării acesteia. Ca militar, domnul era conștient de importanța oștirii în aparatul de stat, mai ales, într-o țară în care guvernele se perindau precum umbrele. Franța, Rusia, Prusia și Sardinia sprijineau actul de la 24 ianuarie și au convins și Anglia în această direcție. La un an de la înscăunare, se perindaseră deja patru guverne în Moldova, iar în Muntenia, trei, criza se prelungea, visteria țării era goală și statul nu găsea credite nicăieri. Orice propunere de redresare era primită cu opoziție, nimeni nu voia să piardă din vechile privilegii, astfel că guvernele și domnul s-au văzut nevoiți să ia unele măsuri prin ordonanțe ale domnitorului. În sesiunea Adunărilor din decembrie 1859 s-au pus în discuție problema finanțelor, a căilor de comunicație, a învățământului și reforma agrară. Și atunci, ca și acum,  alegerile electorale nu aduceau nimic nou în viața politică a țării pentru că aceiași oameni se perindau prin scaunele de deputat.  În septembrie 1860, Alexandru Ioan  Cuza decide să plece la Constantinopol pentru ”sprijinirea intereselor României.”