Alexandru Ioan Cuza (III)

Alexandru Ioan Cuza (III)

 

 

”Unirea este credința mea politică; ea este ținta de mântuire a națiunii române, la care părinții noștri au căutat a ajunge și la care sper că vom putea ajunge.”

(Alexandru Ioan Cuza)

Alexandru Ioan Cuza pleacă la Constantinopol  în calitate de domn ales de popor, liber și suveran,  nu ca domn supus  și temător pentru viața sa pentru că el nu-și cumpărase rangul. Protocolul vizitei, cu toate onorurile cuvenite,  s-a alcătuit după lungi tratative duse de neobositul Costache Negri care nu voia sub nicio formă să fie știrbită onoarea și demnitatea țării și a domnului ei. Astfel, Vodă Cuza  a fost primit în același palat în care fuseseră primiți Napoleon și marele duce Constantin intrând în serai pe poarta cea mare ca un oaspete de onoare. Pentru prima dată, relațiile româno-otomane căpătau noi aspecte, domnul nu mai mergea în calitate de vasal  să sărute papucul sultanului și nici nu i s-a impus să poarte fesul turcesc. Adunarea a aprobat suma de un milion pentru călătorie, domnul plecând cu o suită de vreo 35 de persoane printre care și poetul Dimitrie Bolintineanu, care a lăsat o descriere amănunțită evenimentului, pictorul Carol Popp de Szathmary, Ștefan Golescu, generali și sergenți din gardă, și doctorul Gluck. Îmbarcarea s-a făcut la 22 septembrie, la Galați, unde orășenii l-au primit cu mare bucurie. Aici, a petrecut o noapte alături de bătrâna sa mamă, apoi s-a întâlnit cu doi colonei turci trimiși de sultan să-l întâmpine și cu Costache Negri care venise să-l pună la curent asupra protocolului primirii. Au ajuns a doua zi la Sulina și domnul cu o parte a suitei s-au îmbarcat pe corveta turcească Beirut, ceilalți au călătorit cu nava Taurus. A patra zi, duminică, vasul a ancorat pe malul Bosforului. Cheltuielile legate  de masa și deplasarea suitei au intrat în obligațiile Porții. După ce a intrat în legătură cu o serie de miniștri și cu secretari ai ambasadelor străine, a doua zi, domnul Alexandru Ioan Cuza, îmbrăcat în uniformă de general, ”cu decorațiuni și mănuși albe” (cum spune Bolintineanu în glumă)  a fost întâmpinat de marele vizir și condus la sultanul Abdul Medjid  care-l aștepta în picioare în mijlocul salonului și a făcut câțiva pași de întâmpinare. Dicuțiile s-au purtat direct, în limba franceză, pe care amândoi suveranii o stăpâneau, dar și prin intermediul dragomanului Porții, așa cum cerea protocolul. La sfârșitul audienței, suita domnului a fost condusă într-o sală a palatului și servită cu băuturi răcoritoare. Au stat 12 zile la Constantinopol, Cuza fiind primit și de Ali Pașa, marele vizir, timp în care, în semn de respect,  sub ferestre,  o orchestră turcească intona cântece românești. Într-una din zile, domnitorul și suita lui au fost invitați de sultan în serai să participe la un spectacol dat de o trupă italiană. A fost instalat în lojă, alături de sultan. Subliniind ținuta demnă a domnului pe tot parcursul viziutei, poetul D. Bolintineanu spune că de fiecare dată când vizirul încerca să abordeze un subiect delicat, acesta îl ocolea cu suplețe spunând că lasă în seama miniștrilor chestiunile importante, el fiind într-o vizită de curtoazie la sultan.

Însoțit de Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza va face și o vizită particulară sultanului. Mereu plin de tact, manierat, cu mult bun-simț și cu franchețe, Cuza lăsa o impresie bună pe oriunde trecea. După cele 12 zile, domnul și suita lui s-au întors în țară călătorind cu vaporul franțuzesc Balkan. La recepția pe care a oferit-o la palatul domnesc de la Iași, Cuza a schimbat tonul și registrul limbajului cu care s-a adresat autorităților invitate, înfierând abuzurile și ilegalitățile, mustrându-i cu asprime pentru neaplicarea legilor avertizându-i că nu va mai tolera această situație. De față se afla și mitropolitul Moldovei înverșunat dușman al noilor rânduieli și ostil domnului Cuza. Întotdeauna îi răstălmăcise cuvintele, dar era și rău sfătuit de consilierii lui. ”Ca simplu individ, zicea Cuza, eu nu cer, n-am trebuință de rugăciuni de comandă și făcute fără voie; însă ca șeful statului cerem și pretindem ca mitropolitul Moldovei să se roage pentru domnul românilor.” Se pare că între domn și mitropolit exista un conflict mult mai adânc. Sfârșitul anului 1860 îi aduce lui Cuza noi necazuri. După unele mărturii avea încă strânse legături cu patrioții de peste munți și atunci când emigrația maghiară a înființat o armată care să lupte contra Austriei cerând găzduire în Moldova, Cuza a cerut la schimb respectarea drepturilor românilor din Transilvania. Între domnitorul român și revoluționarul maghiar Klapka s-a încheiat o înțelegere secretă prin care le acorda sprijin. Undeva, secretul s-a devoalat, consulul austriac a aflat tocmai când se urmărea consolidarea Unirii. A izbucnit un scandal diplomatic, Cuza a ieșit din încurcătură dându-se deoparte pentru a-și feri țara de pericolul ocupației străine. Anul următor avea să continue  desăvârșirea procesului de unificare a celor două țări. S-au unificat o serie de instituții care și-au stabilit sediul central la București. Însă toate se împotmoleau atunci când cele două Adunări trebuiau să ia decizii legate de taxe și impozite. Burghezia se dovedește a fi destul de neputincioasă pentru a croi țării un nou drum. Fiecare reformă, fiecare legiuire urma mersul racului- un pas înainte și doi înapoi. Prea puțin s-a realizat din ceea ce și-a propus domnitorul. Prea puțini dintre cei pe care s-a bazat l-au susținut în înfăptuirea reformelor, mai ales, în cea agrară. ”Chestia este foarte gravă și viitorul țării atârnă de soluția ce i se va da.” În ianuarie 1861, guvernul  moldovean condus de M. Kogălniceanu a fost răsturnat și motivul a fost teama de reforme a boierimii, o stafie ce bântuia de la stânga la dreapta și de la nord la sud. (Vai, cum se mai repetă istoria, doar că noii ciocoi care se opun acum sunt alții.) Convenția de la Paris devenise o povară prin toate schimbările pe care le impunea. Cine avea nevoie de o revoluție națională, socială și politică? Cine dorea să piardă privilegii? Proprietarii nu voiau sub nicio formă să fie alăturați țăranilor, deprinși să fie întotdeauna deasupra legilor și luînd ca pe o insultă contribuția la veniturile statului..

Conform Regulamentului Organic până și la oastea țării tot țăranii erau datori să dea un recrut prin acea metodă sălbatică a luării cu arcanul, iar acum se impunea ca și boierii să-și trimită câte o odraslă la oaste prin tragere la sorți. De ce se mai ridicaseră boierii împotriva lui Kogălniceanu? Avusese îndrăzneala să desființeze bătaia, trimițând  o circulară către toți prefecții și invitându-i ”să oprească cu desăvârșire bătaia.” Și cu toată interzicerea bieții țărani și-o luau la cocoașă ba și slujbașii statului care nu respectau poruncile boierești. Ca și Alexandru Ioan Cuza, sfetnicul lui cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu suținea că îmbunătățirea soartei țăranilor, a sărăcimii poporului era foarte necesară că ”revoluția de sus” era de preferat celei ”de jos”.

Dar, câtă vreme cele două țări aveau Adunări legiuitoare și guverne separate, Unirea era făcută doar pe jumătate. După tărăgăneli îndelungi, după trimiterea încă a unui memorandum cu serioase argumente asupra necesității acordului, Poarta  și-a dat, în sfârșit, acordul pentru convocarea la Constantinopol a unei conferințe. Ministrul de externe D. Bolintineanu și C. Negri au lucrat din greu pentru înfăptuirea acestui demers. Poarta era dispusă să accepte Unirea doar numai pe timpul vieții lui Cuza. Răspunsul domnului nu s-a lăsat așteptat acuzându-i pe turci că ”osândește o țară întreagă la tristul rol de a trăi de azi pe mâine, fără a putea întreprinde ceva definitiv și stătător...” și-l sfătui pe C. Negri să se opună hotărârilor Turciei. Alexandru Ioan Cuza își făcuse un crez politic de nezdruncinat în înfăptuirea Unirii și nu voia să cedeze cu niciun pas. Dar nici bătrânii boieri nu dormeau; deja începuseră să murmure și să uneltească pentru aducerea unui domn străin. Până la urmă, Turcia în consens cu Austria (Franța s-a opus) a încuviințat Unirea cu condiția impusă, adică, doar pe timpul vieții lui Cuza. Domnitorul și-a anuțat poporul fără să ia în considerație restricția făgăduind la deschiderea Adunărilor că ”Unirea va fi așa cum dorim noi”. Dobândirea Unirii crescuse mult prestigiul lui Cuza în afara granițelor ceea ce nu se întâmplase și în rândul protipendadei autohtone. Proclamarea Unirii la Iași și la București în urma confirmării din partea Porții avea să aducă și bucurie, dar și o însemnată mișcare de revoltă a țăranilor care nu mai aveau răbdare și cereau multrîvnitul pământ.

Se impunea o nouă legislație privind centralizarea și unificarea diverselor instituții ale statului. Capitala țării s-a stabilit la București producând nemulțumire în rândul păturilor avute din Iași. Nemulțumirile erau speculate în fel și chip de separatiști. Dacă teoretic, la început, Unirea se arăta sublimă acum, îmbrăcând forme concrete  scăzuse entuzismul și scosese la iveală ostilitatea multora. Niciun vis nu mai rămâne măreț atunci când lovește în privilegiile unor inimi meschine. Și este un fenomen just câtă vreme lumea e alcătuită din oameni și nu din zei, ”glasul interesului material stinge glasul entuziasmului”(Kogălniceanu)

Cuza avea acum o singură Adunare și un singur guvern. Comisia de la Focșani s-a desființat. Din cei aproape cinci milioane de locuitori câți avea țșara atunci, doar patru mii aveau drepturi politice și aceștia erau în primul rând marii proprietari de moșii. Cuza l-a însărcinat pe Barbu Catargiu cu alcătuirea noului guvern. Toate bune și frumoase până la redeschiderea problemei agrare. Conservatorii majoritari au pregătit un proiect de lege prin care anulau toate drepturile țăranilor. Zadarnice și în pustiu discursurile lui M. Kogălniceanu. S-a dezlănțuit un duel oratoric în care rămâne celebru discursul lui Barbu Catargiu încheiat cu profeticele cuvinte în care accepta mai degrabă moartea decât să cedeze. Și moartea l-a așteptat la ieșirea de la ședință. Plecând în aceeași trăsură cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției Capitalei, o mână necunoscută, dar bine țintită a tras cu pistolul asupra lui. S-au făcut arestări masive, dar cel care a apăsat pe trăgaci a rămas un mister. A fost bănuit chiar Bibescu pentru că la un moment dat i s-a zis Bibescu-Pistol. Chiar și  asupra lui Cuza s-au îndreptat acuzațiile deși el a rămas foarte afectat de acest atentat gândind probabil că oricând putea să fie și el victimă. Noul guvern s-a format sub peședinția lui N. Crețulescu.

Încă de la începutul domniei, Cuza avut strânse legături cu Serbia și în 1862, în urma unei înțelegeri secrete înlesnește un transport de arme din Rusia către Serbia ceea ce alarmează marile puteri- Austria și Anglia care cer lămuriri. Cuza le răspunde că aveau să primească prin ministrul său de externe. Neobișnuiți să fie tratați pe un asemenea ton consulii celor două țări spumegă de furie. Poarta cere și ea explicații și Cuza îi răspunde cu aceeași demnitate că va primi răspuns prin C. Negri. Totodată, domnitorul a luat măsuri sigure și curajoase pentru înlesnirea transportului de arme spunând că dacă ar fi trădat Turciei ar fi fost bătut cu pietre pe stradă și că preferă să abdice decât să-și calce înțelegerea. După Constaninopol și Paris, Belgradul devenise a treia ambasadă a României noi. Prietenia dintre România și Serbia nu era deloc văzută cu ochi buni în celelate cancelarii deși era un lucru normal între vecini.

Un alt lucru care ar trebui să fie subliniat este simpatia pe care domnitorul român a arătat-o refugiaților polonezi care aveau în România un centru important. În 1863, când au loc răscoalele  din  Polonia refugiații au fost bine primiți de Cuza care le-a împărțit ajutoare, i-a dus pe cei bolnavi în spitale. În vară, peste 250 de polonezi înarmați, venind din Turcia au debarcat pe teritoriul românesc cu intenția să treacă prin Moldova. Veghind la neutralitatea țării sale Cuza a trecut la dezarmarea polonezilor spunându-le: ”Am cea mai mare simpatie pentru cauza voastră”, apoi, i-a lăsat să treacă în pâlcuri mici, cu tot cu arme, dar să nu facă prea mare vâlvă, făgăduindu-le că ”va închide ochii”.

Cenaclu Literar: