”În momentul de față, paleta mea este pe cale să se dezghețe, sterilitatea începuturilor  adispărut.”

(Vincent către Theo, 28 octombrie 1885)

Imediat după plecarea lui Theo, Vincent se afundă în studiu. Îl preocupa mult perspectiva, în acest moment, și pentru asta își cumpărase un instrument numit ”cadru pentru studiul perspectivei” lucrat după cadrul construit de Albrecht Durer și prezentat în manualele de artă. Vincent adaugă firelor de pe verticală și orizontală, inițiale, fire pe diagonală, apoi duce cadrul la un fierar să-i monteze colțuri și suporturi de fier pentru a-l instala lângă șevalet. (Pentru cei care nu știu acest cadru împărțea desenul astfel încât să respecte proporțiile.) Începe deja să-și semneze lucrările semn că devenea conștient de valoarea sa. Dorus și Anna se mută la Nuenon un orășel din Brabant și Vincent le face o vizită încântat de peisajele din afara orașului mult asemănătoare cu cele de la Zundert. În continuare, Theo întreține pacea în familie. Vincent pleacă la Haga, dar, de astă dată, locuiește singur; traiul alături de Sien și de copiii ei era prea obositor pentru el. Și iată că vine rândul lui Theo să cunoască la Paris o femeie de care se îndrăgostește la nebunie. La fel ca femeia pe care o iubise la Haga este bolnavă și aparține clasei de jos. Tot greul cade în spinarea lui: bani lui Vincent, bani acasă, părinților, bani s-o susțină acum și pe Marie. Vincent e disperat că Theo s-ar putea să nu-l mai susțină financiar și-i oferă toate lucrările lui să le vândă. Dar Theo este în mare suferință nu din cauza greutăților financiare, ci din cauza vieții lui sentimentale pe care nu știe cum s-o mai echilibreze. Marie este și catolică și săracă, imaginea lui ar fi avut de suferit, iar Ma și Pa ar fi fost foarte supărați. Acum, ambii frați erau măcinați de consecința ”faptelor bune” pe care le făcuseră, de-a se îndrăgosti și de-a sta împreună cu femei de la periferia societății.   La urechile lui Theo ajung vești deloc bune legate de sănătatea lui Vincent. Merge să-l vadă la Haga și vede cu ochii lui cât era de slab, de prost îmbrăcat și de chinuit. Îl sfătuiește să se despartă de Sien, dar Vincent consideră că are o obligație față de copii, mai ales față de Willem, băiețelul care stă tot timpul în preajma lui. Singurul lucru pe care-l poate face Theo este să-l ajute pe Vincent să vândă o parte din lucrări. În cele din urmă, Vincent se desparte de Sien, părăsește Haga și se mută în Drenthe sperând că va avea mai mult noroc să picteze și să vândă pentru a se întreține singur. Nici Theo nu-i mai fericit. Se întoarce la Paris și le spune părinților că vrea să se însoare cu Marie stârnind o adevărată furtună. Nici cu șefii de la Goupil nu se împacă prea bine: își dorește, pur și simplu, să dispară, vrea să plece în America și să lase totul în urmă. ”Nici tu și nici eu n-ar trebui să facem asta vreodată, e curată sinucidere”, îi scrie Vincent.  Uneori, îi mărturisește el lui Theo și eu am crize de melancolie și vreau să dispar, dar frații Van Gogh nu au voie să recurgă la sinucidere. Doi pelicani răniți! – asta sunt frații Van Gogh, care se sprijină unul pe celălalt sângerând pentru fiecare palmă cucerită pe drumul vieții. Trăiesc într-o lume prea strâmtă pentru ei, prea încorsetată de cutume și ei sunt prea dornici să ia de la viață atât cât le oferă. Aici e marea lor dramă.

Decembrie 1883. Pe o vreme cumplită,  cu un viscol puternic, Vincent își ia toate materialele și ustensilele de lucru și pleacă pe jos  acasă, la Nuenen. Ajunge murdar, epuizat, zdrențăros ca o epavă umană. E primenit și hrănit, iar Dorus cu Anna încearcă să-i îndulcească puțin chinul și transformă uscătoria în atelier ca fiul lor să poată picta. Acasă fiind, într-una din zile când se afla pe câmp și picta e chemat acasă de urgență. Anna avusese o fractură de femur și Vincent o va îngriji cu devotament. Dorus îi scria lui Theo: ”Vincent rămâne exemplar în privința empatiei, agrijii dovedite, și totodată muncește cu cea mai mare ambiție la picturi.”

Între Vincent și Theo lucrurile se precipită din nou. Vincent are impresia că Theo nu-l ajută prea mult să-și vândă lucrările, iar Theo îl acuză că nu vrea să evolueze deloc, deși, între timp încearcă să-și convingă șefii de la Goupil de valoarea noului stil în pictură creat de fratele său. Vincent studiază, lucrează, nu-și permite să-și contrazică fratele și să nu facă nimic. Însă viața îi oferă o nouă surpriză. Anna ținuse în casa parohială un curs de țesut și, după ce-și rupe piciorul, cedează cursul unei vecine, Margot Begemann, în vârstă de 43 de ani. Vincent avea 31. Se îndrăgostesc unul de celălalt și Vincent se hotărăște s-o ceară de soție. Margot acceptă, dar, ca de obicei, trebuia să ceară amândoi acceptul familiilor. Margot este ridiculizată de cele două surori mai mari și nemăritate, iar Vincent se ceartă rău cu Theo. Vincent e învățat cu certurile în famile, dar Margot este puternic marcată, cade într-o depresie cruntă și se otrăvește. Este salvată, dar relația cu Vincent se întrerupe. Cu câteva zile mai înainte ca Vincent să împlinească 32 de ani, moare Dorus în urma unui atac de apoplexie. Anul 1884 îi aduce și o mare bucurie lui Vincent. Lucrările lui încep să fie apreciate de specialiști deși prietenul său,  pictorul Van Rappard, îi spune că sunt departe de-a avea vreo valoare.  Pe de altă parte, Theo îi cere să folosească și culori mai vii, însă el nu vrea să renunțe la negru, încă nu știe cum ar putea da mai multă culoare picturilor sale. Începe să se gândească la galben și la toate nuanțele lui. Ca să-i arate lui Theo ce poate face cu culoarea neagră, în toamna lui 1885 pictează Natura moartă cu Biblie. Învățase deja să deseneze obiectele, cum să utilizeze culorile, cum să le amestece, cum să pună lumina în tablourile sale, dar se simțea încă la început de drum. Pentru ultima dată își ia rămas bun de la mama sa și pleacă de acasă. Se mută la Anvers, în Belgia, unde închiriază un micuț apartament deasupra prăvăliei unui negustor de vopseluri. Își decorează apartamentul cu gravuri japoneze și se apucă de treabă. E plin de idei, dar și de datorii, în același timp. Supraviețuiește cu pâine și apă. Îi lăsa bani brutarului la început de lună ca să poată  să pună zilnic ceva în gură. Ca să nu simtă foamea fumează foarte mult. Flămând, slăbit, chinuit cade pradă depresiei. E disperat că nu poate să vândă nici măcar o pictură. Așa slăbit cum era, se înscrie la Academia de Arte și urmează cursurile de pictură. E mai hotărât ca niciodată să-și îmbunătățească tehnica. Trupul lui devine o ruină din cauza suprasolicitării și a înfometării; pierde și mare parte din dantură.

Pe 28 februarie 1886, aflat în pragul colapsului,  pleacă la Paris. O vreme, cei doi frați locuiesc împreună deși traiul laolaltă nu-i deloc ușor, mai ales, pentru Theo. Vincent se adaptează și se integrează în lumea artiștilor plastici este invitat să le viziteze atelierele, merge la expoziții, începe să picteze și el altfel. Sfârșitul anului 1886 îl găsește pe Theo într-o stare deplorabilă; suferă temporar o paralizie și boala venerică contractată în tinerețe se reactivează. E la un pas de moarte. În vreme ce Theo se luptă cu boala, Vincent pictează și studiază fără încetare. Începe să imite stilul japonez. Tonurile de roșu, galben, albastru   și complementarele lor încep să fie folosite cu mare ușurință pe pânză devenind culorile lui preferate.    Tot în această vreme, începe să-și facă autoportrete. Când e vremea rea, Vincent pictează priveliști de la fereastra apartamentului lui Theo. Primăvara invadează Parisul  aducând și o stare de spirit mult mai bună pentru ambii frați. Theo începe să devină încrezător în viitorul lui Vincent deși consideră că fratele său e un ciudat. Ieșit din boală se gândește tot mai mult la Jo, fiica lui Bonger pe care o cunoscuse la Amsterdam și pe care intenționează s-o ia de nevastă, deși nu se cunoșteau prea bine. Jo îl respinge și după ce insistă îndeajuns de mult, iar fata îl respinge hotărât, Theo se retrage. Legătura dintre cei doi frați devine tot mai strânsă: în acest moment nu se mai au decât unul pe celălalt.  Vincent îl pictează pe Theo așa cum îl simte : ca pe sufletul lui pereche. Tabloul se intitulează ”Autoportret cu pălărie de paie” (1887) și toată lumea a crezut că e Vincent. Frații schimbaseră între ei doar pălăriile. Privirea lui Theo este foarte tristă, semn că tabloul a fost făcut după refuzul lui Jo. Dar viața merge înainte. Theo ia locul directorului de la Goupil și pe lângă tablourile vechi introduce în galerie și opere ale pictorilor moderni, sfătuit de fratele său. Vincent începe să obosească de traiul parizian se urcă în tren și pleacă la Arles. Începe o nouă etapă în activitatea lui: Arles arăta așa cum își imagina el Japonia. A venit aici pentru lumină, pentru căldură pentru frumusețea renumită a localnicelor și pentru veșmintele lor strălucitoare.  În Arles trăia o puternică comunitate de catolici francezi și italieni în care Vincent își va găsi repede locul: ”Mi se pare că sângele începe din nou să-mi circule prin vine, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în ultima vreme la Paris. Chiar nu mai puteam rezista”, îi scrie lui Theo. Din nou, în cele două inimi ale fraților Van Gogh se cuibărește dorul pe care și-l astâmpără scriindu-și cât pot de des.