MARLEN

MARLEN

 

 

 

 Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să fie victime ale destinului și să poarte o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen...  

Zilele trecute primesc un telefon de la o cunoştinţă comună:

- Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei...Și-a izbucnit în plâns.

Am amuţit. Se învârtea toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gândit. „Şi Marlen”?

O ştiam din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Pe mine mă fascinaseră ochii ei negri,  mari şi migdalați, care, atunci când era tristă, păreau învăluiți în ceață. În tinereţe, jucase teatru într-o trupă de amatori. Atunci l-a cunoscut pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar ”neînţărcat”, cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui.

- Marlen, nu faci bine, i-am zis. Fugi acum cît mai poţi. E imatur.

Zadarnic! A venit într-o zi şi mi-a zis:

- Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă.

-Dinu vrea, am întrebat-o?

 Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a fost prea încântată, dar au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecase în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe în priviri  pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină. Se apropiau sărbătorile  Crăciunului  şi la serviciu toată lumea voia să fie liberă. M-am oferit să lucrez eu în noaptea de Ajun împreună cu Marlen.

De obicei, era punctuală, dar trecuse jumătate de oră şi ea nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi a zăpezii care se depusese afară. Când, în sfârşit, a sunat la uşă și i-am deschis, am rămas fără grai:  cu faţa tumefiată, cu o buză  spartă  din care se mai prelingea un firicel de sânge Marlen stătea în faţa uşii cu privirea golită. Mi-a zis scurt:

- Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici ”ţi-am spus eu!”.

Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:

- Şi copilul?

- E bine. Mi-a dat doar peste faţă.

Pentru mine era clar: dacă se străduia să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că relația lor devenise una dintre victimă și călău. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. După câteva ore de muţenie a început să vorbească fără s-o fi întrebat ceva. Dinu venise beat și de parcă n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă, s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare. A scăpat cu fuga din casă. Îi priveam chipul obosit, plin de tristeţe şi nu găseam măcar un cuvânt să-i spun. După minute de tăcere, a continuat să povestească revelând un alt Dinu decât cel pe care îl știam: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi, plângea ca un copil şi-i cerea iertare, în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara din seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea i se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată, pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat, întâmplător, în preajma sa ci, direct în faţa ei  ”machiată”. Au dus-o aşa câţiva ani buni. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când într-o zi mi-a spus:

- Sunt gravidă iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se lasă de băut.

- Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine, i-am spus!

I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc. A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de copii nici că-i păsa. După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi a divorţat. Bărbatul, altădată, atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ a pus-o, mai degrabă, pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător și i-a încredinţat ei băiatul. A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei... N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete...

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

- Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă!

Şi acum...Andrei, copilul pe care Marlen îl iubise cu disperarea mamei care-l pierduse odată, o părăsea definitiv...

 După ce ieşise la pensie căzuse într-o cumplită depresie. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei. Ştiam că-i plac crizantemele galbene;  i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am gasit o stafie gălbejită, cu părul albit și cu  privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:

- Of! Maia, am obosit. Nu mai am putere să trăiesc. Ce sens are să mă mai chinui aşa? Am reuşit, până la urmă,   s-o conving să meargă la medic.

În ziua înmormântării, am întâlnit-o în poarta cimitirului și, spre surprinderea mea, părea senină şi împăcată cu sine. Încercând să schiţeze un zâmbet mi-a spus ironic:

- Ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi  l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie aşa un Rău?  Și în timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile  ei în carne.

 Dintr-odată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Într-o litanie sfâşietoare răzbătea glasul Lianei,  soția lui Andrei, care se ruga de gropari:

- Nu-l acoperiii... nu-l acoperiiii...

Sub privirile mele, Marlen s-a năruit în sine: chipul i s-a scofâlcit, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:

-Prea târziu...

Am revăzut-o peste ani. Părea că timpul s-a oprit în loc pentru ea: era neschimbată. Doar ochii înotau continuu în lacrimi, care se scurgeau înlăuntrul ei pe căi nevăzute. O cută îi brăzda fruntea de la un capăt la celălalt, creând impresia că se miră de ceva. Nu putuse şi nu voia să accepte asemenea „pedeapsă”. Pentru ea era clar că nu există Dumnezeu. Altfel, „ce mari păcate ar fi avut de plătit?” Cu mâna tremurând, a scos din geantă o fotografie cu chipul unui copil ce semăna ca o picătură de apă cu Andrei. Era darul pe care i-l oferise înainte să moară. Şi, în timp ce-mi întindea fotografia, dincolo de păienjenişul lacrimilor  a schiţat un zâmbet firav. Viaţa îşi urma cursul...

Cenaclu Literar: