Fragment din pledoaria avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea în procesul Caragiale- Caion

Fragment din pledoaria avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea în procesul Caragiale- Caion

 

 

”În sfârșit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de așa natură că ni-l zugrăvește perfect de bine ca un suflet mic și pervers, animat de o imensă deșaărtăciune. Am aici o broșurica de 18 pagini, pe care o dă publicului cu titlul de Isus. Dupa atâtea mii de volume scrise despre Isus să vie Caion cu 18 pagini? S-ar părea o copilarie. Nu, nu este o copilărie. Broșura o publică nu pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta de la sfârșitul ei. Aici în cateva rânduri – un nou fals – naivitatea lui trece orice măsură închipuită.. Iată ce citim pe această copertă finală: Din lucrările lui Const. Al. Ionescu. Și ce lucrări credeți ca anunță? Mici încercări? Broșuri? Nu, domnilor, volume în limba franceză. A găsit și editor! E un scriitor celebru, care a trecut hotarele țării încă de la 1899. Să citim: – “Essais sur la decadence romaine” Paris 1899, Retaux freres editeurs. Prețul 3 lei si 50 bani – “Etudes historiques” Paris 1899. Retaux freres editeurs. 1 leu si 50 de bani – “Le culte de Bachus” 1901. Retaux freres, libraires-editeurs. Prețul 3 lei si 50 de bani. La 20 de ani și la 23 de ani să publici deja volume de sute de pagini, în limbi străine, și să gasești la așa vârstă și pentru așa studii voluminoase, librari, editori în Paris? Nu e așa că e extraordinar? Și totuși în cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest domnișor n-a publicat nici un volum din cele anunțate. Un fals cu care să păcălească pe credulii din România. (...)

La calomniatorul Caion în tot ce-a facut… interes, perversitate patimă și egoism! Are interes evident să pară savant. Inșală “Noua Revistă Română”. Are interes evident să pară deja un scriitor însemnat. Publică pe coperta unei broșuri o serie de opere imaginare, ca și cum ar fi editate de un librar din Paris....Falsurile lui dar, au logica perversului, iar nu capriciile inocente ale tinereții.

Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale îl prigonesc, îi răscolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-și potoli această ură, această invidie. Are un interes. Și nu copilărește caută să și-l satisfacă, căci nu se oprește la critică, oricât de rea, de murdară și de înverșunată ar fi fost ea. Domnilor, se poate face o critică, dreaptă sau nu, pătimașa, au senină, o critica filologică, o critică estetică. Se poate să urmărești într-un autor pe lângă estetica lui și etica lui, și să te ridici la o critică filozofică. Mai mult, pe lângă toate aceste raporturi, se poate să studiezi epoca omului, că pe langa omul în sine, să strângi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului și natura intimă a operelor, ca și cum ai face un capitol din istoria națională. Astfel, s-ar înfațișa critica cu aspectul, cam pretențios, de critică științifică.

Oricare fel de critică s-ar fi încumetat acuzatul să încerce în contra lui Caragiale, și oricât venin de mititel neputincios și rău, ar fi vărsat în cadrul încercării sale, Caragiale ar fi rămas senin, ar fi surâs, cel mult poate ar fi aruncat vreo scânteie de spirit, daca ar fi crezut că patima adversarului merita o scânteie din spiritul său. Dar nimeni, domnilor, nici în Romania, nici aiurea nu poate fi așa de mare, încât un fals, combinat cu documente, cu probe de fapt, și pus pe doua coloane, să nu fie expus la discredit și la disprețul publicului. Față de documente din care reiese furtul, de orice natură ar fi el, numai justiția te poate apăra, dacă documentele sunt false și tu nevinovat. Raspunsul lui Caragiale n-ar fi răsturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea lui. Numai justiția este în stare să salveze onoarea cuiva, când calomnia și falsurile sunt dovedite.(...)

Dar în artă, în literatură, ce explicațiune ușurătoare ar avea calomnia?… Ura personală a unui invidios?… Da, șstiu că stralucitul talent a lui Caragiale a stârnit în cațiva pernicioși, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slăbuțe licariri, slăbuțe ca fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui fără voia lui, proiectează o umbră groasă peste unele nume care nu merită sa trăiască. Aceasta este cauza calomniei și a falsurilor. (...)

Și când mă gândesc că omul acesta a vegheat jumaătate din nopțile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală… cu cât talentul lui e mai mare, și osteneala mai covârșitoare… cu atât calomnia e mai odioasă și încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! Știu, cunosc acuzațiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. – “Ai atacat libertățile publice!” – “ai batjocorit Constituția!” – “Ai zeflemisit Egalitatea!” – “Ai ponegrit Democrația!”. Nu, domnilor, spiritul profund și ascuțit a lui Caragiale a denunțat șarlatania și usurința, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiați, a zugrăvit zăpăceala și denaturarea spiritului național. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoșirea vieții noastre publice. Și în fond, în dramaturgia lui, nu e răutate ci iubire. Caragiale nu urăște pe Cațavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu își calomniază nici personajele creiate de el. Parcă îl văd retras intr-un colț, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de sinceră și bună plăcere: își ascultă eroii pretutindenea, cu dragoste îi rotunjește în mintea lui,î descarcă de partea banal-indiferentă și îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Așa și-a studiat tipurile; și animat și de altă dragoste, de enormă dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământand-o pentru a-i spori viața, puterea și farmecul. A munci din greu; și-a robit tot talentul și toata intelingența lui pentru fala noastră a tuturora; și trăind din greu, n-a întins mâna nimănui și nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înțeles că viața unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci și  de înalțarea geniului lui. Și când Caragiale stă resemnat la o parte, și trăiesște din muncă aspră, cinstităa și demnă… să-l izbim, să-l pătăm… să-l înfățișăm lumii ca pe un fur ordinar…? Îi produce ceva teatrul, – teatrul lui care a înveselit și însănătoșit, – să-l calomniem… să comitem falsuri… să-l jecmanim și de acest venit, pentru care și-a jertfit viața întreagă! …Caragiale a prezentat chiar în anul acesta, un volum la Academie… pe el!… să convingem pe toți că e un scriitor de contrabandă…

Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeți din punct de vedere cine e calomniatorul și cine e calomniatul; să vă gândiți la mijloacele întrebuințate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate: să vă închipuiți suferintele morale ale calomniatului, călătoriile si cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu adunarea probelor, pentru ca pe lângă osanda ce se cuvine vinovatului, să acordați despagubirile ce se cuvin nevinovatului, și pe care le-am formulat în scris în plângerea noastră.”

 

 (Fragment din vol.  Biblioteca marilor procese- I Procesul Caragiale-Caion Calomnie prin presă; II Procesul arhitect Socolescu Crimă de incendiu, Editura Societăţii Anonime „Curierul Judiciar”, mai-iulie, 1924 - Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008)

Cenaclu Literar: