Mihai Eminescu, jurnalistul

Mihai Eminescu, jurnalistul

 

 

Chiar dacă posteritatea îl celebrează de fiecare dată pe poetul Mihai Eminescu, activitatea sa jurnalistică ne descoperă şi un spirit polemist bine ancorat în realităţile vremii. Debutul său  în presă a avut loc încă de pe vremea când era student la Viena, când, publică în revista Albina din Pesta, nr. 7/ 19 şi 9/21 din ianuarie 1870, articolul ”O scriere critică”. În acelaşi an, în revista Familia, tot din Pesta, publică ”Repertoriul nostru teatral”, semnat cu iniţiale. Încă din aceste articole  ce aveau un conţinut cultural, dar se refereau şi la viaţa românilor din Imperiul Habsburgic, descoperim spiritul de polemist, accentuat de siguranţa şi aplombul pe care i le ofereau vârsta: avea 20 de ani.  Trei luni mai târziu, sub pseudonimul Varro, publică în ziarul Federaţiunea din Pesta, primele articole cu cartacter politic: ”Să facem un congres”, ”În unire e tăria” şi ”Echilibrul”. Având o tentă naţionalistă pe loc atrag poetului o citare în faţa procurorului public din Pesta. E clar că spiritul său de dreptate, precum şi convingerile sale îl fac să se exprime fără echivoc în chestiuni cât se poate de delicate, aşa cum era problema naţională. Mult mai evident se revelă patriotismul poetului cu accente naţionaliste în ”Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare”, publicată în Convorbiri Literare din 15 septembrie 1870, precum şi în ”Scrisoare deschisă lui D. Brătianu” publicată în Românul din 15 august 1871 cu prilejul serbării de la Putna, din al cărui comitet organizatoric făcea parte şi Eminescu.

După întoarcerea în ţară de la studii, Eminescu este chemat la Iaşi şi sprijinit să capete un post de revizor şcolar, pe care-l pierde cu prilejul schimbării guvernului la 1 iunie 1876. Rămas fără nicio susţinere materială este nevoit să se angajeze la gazeta ieşeană Curierul de Iaşi, numită de poet „foia vitelor de pripas” pentru faptul că era jurnalul primăriei care conţinea anunţuri oficiale administrative şi judecătoreşti.

Între timp devenise cunoscut în mediul cultural ieşean prin poeziile sale publicate în Convorbiri literare, precum şi prin aprecierile scrise de Titu Maiorescu.

La începutul lui octombrie 1877, prietenul său Ion Slavici îi face propunerea să vină la Bucureşti în redacţia ziarului Timpul, organ al partidului conservator.  Aici, după câteva zile, pana acidă de polemist redutabil se face remarcată. Slavici însuşi  îi scrie lui Iacob Negruzzi, secretarul de redacţie de la Convorbiri Literare: „Pentru ca să vă vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel, şi cu mai multă credinţă decât mine…Nu-l strică decât lipsa de lemne de foc”. În momentul sosirii lui Eminescu în redacţia ziarului, Timpul era aproape de faliment, pentru că, spune tot Slavici, a devenit un ziar , „pe care nimeni nu-l mai citeşte.”

             Aceasta fiind starea jurnalului, Eminescu nu s-a dat o clipă înapoi; dimpotrivă, s-a înhămat la munca trudnică, îndeplinindu-şi sarcinile cu   dăruirea cu care îndeplineşti  o slujbă sacră. Sub pana lui, în scurtă vreme, ziarul Timpul devine o tribună a doctrinei naţionale politice din care răzbate marea dragoste pe care poetul o purta naţiei sale. Nu accepta sfaturi şi nici îndrumări de la nimeni, îşi apăra crezurile până-n pânzele albe, astfel încât însuşi bătrânul Lascăr Catargi, care avea o slăbiciune pentru poet îl sfătui pe Lahovari să-l lase să scrie cum îl taie capul. Până şi cu Maiorescu ajunse la un moment dat într-un conflict de idei datorită spiritului său polemic, combativ. Greu de ţinut în frâu, pana temutului polemist dădea mult de furcă patronilor care se străduiau din răsputeri să-l pună sub cenzura redacţională. Era şi o măsură de a-l pune sub protecţie înfrânându-i pornirile şi domolindu-i ardoarea cu care aborda orice chestiune din politica zilei. Limbajul său „prea colorat” se revărsa din coloanele Timpului punând atât jurnalul cât şi partidul al cărui oficios era, pe picior de război cu toată lumea. Era de neclintit atunci când era vorba să susţină interesele poporului şi nu accepta absolut nicio îndrumare.  Truda din redacţie, tot sufletul şi timpul acordat scrisului, dedicaţia cu care se implica în fiecare chestiune în parte au reuşit să destabilizeze sănătatea şi aşa şubredă a poetului. Într-una din scrisorile sale mărturiseşte cât de mult îl afecta munca istovitoare:” De şase ani n-am linişte , n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică…Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte, şi că mi-ar trebui un lung, lung, repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.”

A trudit zi şi noapte, vreme de şase ani fără odihnă aşa cum însuşi spune „ca lucrătorii cei de rând din fabrici” punând tot sufletul şi toată sănătatea în redacţia jurnalului Timpul. Epuizat psihic, a clacat în „dricul verii”, la  28 iunie 1883  când a plecat cu sufletul către alte spaţii astrale mai bune şi mai înţelegătoare faţă de  cel care a ars precum pasărea Phoenix. Oricare dintre detractorii lui Eminescu  să-şi ofere un scurt răgaz,  să recite şi să se cutremure până în adâncul fiinţei: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Restul a devenit istorie.

          Articolele sale ca şi poeziile au fost publicate în volum după moartea poetului. Prima ediţie a fost publicată în 1891 de  Gr. Păucescu, directorul politic al ziarului, sub titlul ”Culegere de articole d-ale lui Eminescu apărute în „Timpul” în anii 1880 şi 1881”.

 

Unul dintre articolele publicate  paginile Timpului:         

 

Cauza relelor  noastre : lipsa de muncă

 

Într-un studiu de politică contimporană, intitulat „Martirii de la 48 şi salvatorii de la 66”, d. G. Mârzescu expune pe 37 de pagini cicero istoricul scurt al ministeriilor, perindate de la suirea Măriei Sale pe tron până astăzi.

Nervus probations, expus în broşura domniei sale este că, pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii, cât mai cu seamă din pasiunea meschină, ce a existat şi există încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat. Aceşti oameni-martiri de la 1848 şi salvatorii de la 1866-sunt după domnia-sa: fraţii Brătianu, CA Rosetti, Ioan Ghika, Manolache Costache, Lascăr Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţii vreo câţiva.

E un sâmbure de adevăr în teza, pe care voieşte a o dovedi d. Mârzescu şi e asupra oricărei îndoieli, că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa, stabilită la Mazar-paşa, apoi de deplina deviare de la ea atât în viaţa interioară a statului, cât şi în politica exterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupările politice sunt conduse , nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi a se menţine. Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi imposibile, cum că cutare grup se porecleşte cu cutare nume fantezie, iar altul cu curtare, asemenea adevărat. Dar ceea ce d. Mârzescu nu expune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a expune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boli, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate, că socialismul din Germania există, pentru că 10, 20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Leibknecht, ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului, exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei- dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de la sine, încât e cu desăvârşire indiferent numele individual, care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune. Cauza proprie a relelor noastre însă, e lipsa de cultură adevărată, înţelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nicio ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Brixelles, Piza etc. Pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se întorc apoi în ţară cu pretenţia de a deveni de-a doua zi oameni mari . Uite-se Mârzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile, adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri advocaţi. Şi fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rând la ea şi a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.

Şi fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea  de vreme ce mai toţi au nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendinţe, inventează  cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sunt o mulţime de oameni- de o incontestată inteligenţă, n-o negăm-dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi   mai reîmprospăta averile, sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate  de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută, şi de un caracter mai onest, asemenea înnăscut. Fiind însă, că mintea şi caracterul sunt totdeauna mai rare decât stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare, peste cei ce nu gândesc nimic şi nu au nimic.

În jucăria parlamentară, care se desfăşoară înaintea noastră, oameni pentru care nimic nu e îndestul de sus, pentru a ajunge , oricât de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort sunt  advocaţii. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un avocat, făcându-se mitropolit şi pe altul general de brigadă-căci unde-i leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupurile economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente care n-au nimic, în fruntea statului ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel profesorii de univesitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică, profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar –toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare , dar corupându-se însuşi nervul vieţii oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri poate să scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al existenţei noastre, dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.( pg 154-155)

 

9 decembrie 1878

Bibliografie: Mihai Eminescu Opere X Publicistică( 1 noiembrie1877- 15 februarie1880), „Timpul”  Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, 1989

Cenaclu Literar: