Ilf şi Petrov- Viţelul de aur

Ilf şi Petrov- Viţelul de aur

 

 

 

 

 

„1 Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: Haide! fă-ne un Dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.”

2 Aaron le-a răspuns: Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelo,  fiilor si fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine.”

 3 şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus lui Aaron.

4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: Israele! iată Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.”

Printre atâtea alte binefaceri, cititul poate avea şi rol terapeutic: te vindecă de angoase, de plictiseală de stresul zilnic. ”Viţelul de aur ”, romanul scris la două mâini de Ilf şi Petrov, are şi un astfel de rol. Protagonistul, Ostap Bender, este tipul de personaj cu care putem da nas în nas şi-n vremurile tulburi pe care cu voioşie le traversăm acum. Până şi bunul mers al economiei româneşti actuale are un corespondent în NEP-ul sovietic. Noua politică economică promovată de Uniunea Sovietică între 1921 şi 1926, însemna încurajarea economiei libere, pe de o parte, dar şi stoparea ei prin radicalizarea măsurilor de etatizare a întregii economii. Vremuri tulburi, în care escrocii se simt precum peştele în apă. Şi nu erau puţini cei care trăiau din şantaj, furturi, înşelătorii tot ceea ce n-avea legătură cu munca cinstită. Aşa, de pildă, în orăşelul Arbatov, care nu era Rio de Janeiro, cum regreta Ostap Bender, apar vreo 30 de aşa–zişi fii ai locotenentului Schmidt . Şi cum cei ce se aseamănă se adună, iar unde-s doi şi escrocheriile capătă anvergură, Ostap Bender porneşte împreună cu Şura Balaganov în aventura vieţii lor. Primul lucru pe care trebuie să-l facă cei doi este să pună ordine în categoria căreia îi aparţineau, cea a ”fiilor locotenentului Schmidt”, pentru a înlătura concurenţa. „Prin toată ţara circulau, şantajând şi cerşind, falşi nepoţi ai lui Karl Marx, nepoţi inexistenţi ai lui Friederich Engels, fraţi de-ai lui Lunacearski, verişoare de-ale Klarei Zetkin sau, în cel mai rău caz, urmaşi ai celebrului anarhist, prinţul Kropotkin. De la Minsk până la strâmtoarea Behring şi de la Nahicevani de pe râul Arax până în ţara lui Franz Josef, intră în clădirile comitetelor executive, coboară în gări şi circulă preocupate în birje, rude ale oamenilor mari, veşnic grăbite, veşnic cu foarte multă treabă.” Până la urmă oferta a întrecut cererea, s-a produs o inflaţie de rude şi s-a simţit nevoia unei reforme astfel încât să-i revină fiecăruia în parte căte un sector cu fraieri de la care să stoarcă lacrima şi bucăţica zilnică. Însă Ostap Bender se dovedeşte a nu fi un escroc limitat. El avea visuri măreţe şi cel mai important vis al lui era să ajungă la Rio de Janeiro, oraş care-l cucerise pe deplin după ce citise despre el în ”Mica Enciclopedie Sovietică”.Îţi dai seama , Şura? …Îţi dai dumneata seama ce orizont, îl incita Bender pe Balaganov? Un milion şi jumătate de oameni şi absolut toţi în pantaloni albi. Vreau să plec de aici. În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea Sovietică divergenţe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau.” Şi pentru împlinirea „visului de aur” al copilăriei sale îi trebuia măcar cinci sute de mii de ruble. Şi nu felul în care ar fi putut face rost de aceşti bani îi dădea de furcă, ci locul. Cunoştea câteva sute de metode de–a escroca şi de a şantaja pe cineva. Dar pe cine, că Puterea Sovietică îi înghiţise pe toţi potenţialii milionari? Proaspăt ieşit din puşcărie Balaganov aflase că un astfel de milionar trăia la Cernomorsk. Drept urmare, cei doi puseră la un loc experienţa acumulată de-a lungul anilor şi porniră la împlinirea visului de îmbogăţire. Dar de la Arbatov până la Cernomorsk era cale lungă şi greu de străbătut pe jos. Singurul taximetrist din Arbatov era Kozlevici Adam Kazimirovici, fost puşcăriaş, care se străduia pe cât putea să intre în rândul oamenilor cinstiţi: „Adam Kazimirovici se şi vedea lucrând cu sârguinţă, cu voie bună şi, mai ales cu cinste, în branşa taximetriştilor de piaţă” Zeiţa Fortuna îi pune alături pe cei trei corifei ai pungăşiilor și  îl aduce în clan şi pe vitezul Panikovski, găinar de meserie, de astă dată cât pe ce să fie linşat de nişte săteni pentru o gâscă. Cu faimoasa încărcătură la bord: Kozlevici, Ostap Bender, Balaganov şi Panikovski, minunata limuzină Lorain-Dietrich porneşte icnind, tuşind, pufăind, către Cernomorsk. În acest timp, potenţiala victimă, Alexandr Ivanovici Koreiko îşi plimba „valizuţa” plină cu cele cinci sute de mii de ruble dintr-o gară în alta. Cine era Koreiko? Un simplu funcţionar care lucra la serviciul financiar-contabil al unei firme fantomă, numită Hercules ce-şi avea sediul într-o cameră de hotel. Revoluţia de la 1917 îl găsise tânăr elev în vârstă de de 23 de ani, încă liceean, întreţinut de părinţi . Îşi începuse noua viaţă furând identitatea unui burjui fugit în lumea largă, însă fu arestat şi intră la puşcărie. Singurul lui gând era să se îmbogăţească şi vremurile tulburi de după revoluţie fură exact ce-i trebuia. O astfel de sursă de venit era firma Artelul meşteşugăresc de produse chimice, numit „Revanş”, al cărui director ajunsese. La firma de chimicale producţia mergea din plin, prin numeroasele ţevi ce se încâlceau într-o încăpere se scurgea alene produsul chimic…apa. Întreprinderea angajase şi un împrumut serios de la bănci, bani care se scurseseră în buzunarele largi ale lui Koreiko. Odată descoperit matrapazlâcul, întreprinzătorul nostru şi-a îndreptat atenţia către o lucrare de anvergură: construirea unei centrale electrice. Pagini savuroase despre NEP-ul (Noua Ordine Economică) sovietic amintesc de afacerile originale puse la cale de întreprinzătorii noştri autohtoni.” Afacerea înflorea şi Alexandr Ivanovici, de pe faţa căruia nu dipărea niciodată un cinstit zâmbet sovietic, începu să tipărească cărţi poştale cu fotografii ale artiştilor din cinema. „ Un nou împrumut la bănci adăugă la capitalul lui Alexandru Ivanovici (ajuns director de şantier) jumătate de milion de ruble, în vreme ce edificiul centralei alectrice nu trecuse de temelie. „El simţea că acum, când vechiul sistem economic a pierit, iar cel nou abia începe să trăiască e rost de făcut avere. Astfel, tun după tun, Koreiko reuşise să umple valiza de ruble, valiză devenită nadă pentru ”profesioniștii” noştri.

Drumul de la Arbatov până-n orăşelul în care Koreiko îşi ducea zilele, în anonimat, aşteptând vremuri mai bune să poată scoate banii, se dovedi a fi lung şi plin de peripeţii. Porniţi la drum doar cu câteva ruble în buzunar şi cu rezervorul limuzinei gol cei patru temerari găsiră rapid soluţia salvatoare. Pentru că pe acelaşi drum se desfăşura cursa internaţională de automobilism, se costumară în piloţi iar maşina au împodobit-o ca pe o maşină de curse. Pe traseu, locuitorii oraşelor îi aşteptau cu pâine şi sare, cu bucate alese şi cu canistrele de benzină spre a-şi face plinul. Numai că sub povara gloriei uitară să fie mai prudenţi şi ajunseră într-o localitatea odată cu o depeşă care le trăda statutul de borfaşi. Fuga a fost ruşinoasă, dar cât se poate de sănătoasă. Până la urmă, cei patru ajung în Cernomorsk, oraşul în care trăia Koreiko, şi pun la cale un plan prin care să-l uşureze de valijoara cu ruble. În scenă apar şi alte personaje, care mai de care mai pitoreşti, personaje tipice pentru vremurile de tranziţie. Aproape toate fenomenele pe care le-am cunoscut şi noi în vajnica şi fără de sfîrşit tranziţie pot fi trecute în revistă pe parcursul romanului ”Viţelul de aur”. Nu lipseşte din peisaj nici specialistul adus pe bani grei din Germania pentru a-l ţine doar de decor. Aşa e pildă inginerul Heinrich Maria Sause care nici după o lună de la venirea sa în cadrul întreprinderii Hercules care, de fapt, nici nu se mai ştia ce profil mai avea. Obosit să tot aştepte să primească de lucru îi scria logodnicei sale rămasă în Germania: „Micuţa mea scumpă, duc o viaţă tare ciudată şi neobişnuită. Nu fac absolut nimic, dar primesc regulat bani, la datele stabilite prin contract. Stau şi mă minunez. Povesteşte asta şi prietenului nostru Bernhard Herngross. O să i se pară interesant.” Obosit să tot aştepte să i se dea de lucru, cedează nervos şi sare la gâtul  activistului pe tărâm obştesc, Skumbrievici, pe care reacţia neamţului îl lasă perplex: „-Ce-i cu neamţul, întrebă el. De ce turbează?  -Ştii îi spuse Bomze, după părerea mea este, pur şi simplu, un cârcotaş. Zău, şade omul la birou, nu face nimic, încasează o groază de bani şi se mai şi plânge.”  După îndelungi scenarii, eroii noștri reuşesc să stoarcă 10000 de ruble de la milionarul Koreiko care dispare din oraş pentru a scăpa de şantajişti. Alcătuit din trei părţi romanul este o adevărată frescă socială a Rusiei de după Marea Revoluţie din Octombrie. Ce m-a frapat cel mai tare este asemănarea izbitoare între personajele lui Ilf şi Petrov şi mulţi dintre contemporanii noştri. Finalul este savuros, neaşteptat. Las cititorului plăcerea de-a se delecta cu acest roman atât de provocator şi de-a afla dacă până la urmă Ostap Bender reuşeşte să ajungă la Rio de Janeiro...

 

 

 

Bibliografie: Ilf și Petrov, Viţelul de aur, Editura Adevărul Holding

 

 

 

Cenaclu Literar: