Hanna – final de poveste (aceasta nu este o poezie) (în amintirea Hannei)

Hanna – final de poveste (aceasta nu este o poezie) (în amintirea Hannei)

 

 

 

 

O  bună morală  ar trebui, de pildă, să ne îmbete,

să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”

(Marcel Moreau)

 

 

soarele-n asfinţit e roşu

soarele-şi varsă mareea de roşu prin uriașul geam al sufrageriei

în colţul camerei, Gena stă cu privirea ţintă spre candelă

învăluită în lumina roşie 

inertă precum Sfinxul

se roagă Gena dumnezeului ei

din baie s-aude, când şi când, răgetul de fiară rănită al Hannei

plânge Hanna de parcă şi-ar da sufletul

stă ghemuită pe cimentul rece al băii şi plânge

plânge-nfundat, fără să respire

 lacrimile-i umplu gâtlejul şi când simte că se sufocă

scoate un răget animalic

îşi plânge sufletul mort Hanna

sufletul ei de copil oropsit

 de nimeni iubit

de nimeni mângâiat

sufletul ei de copil crescut în singurătate

 sufletul ei vagabond aflat într-o continuă căutare

n-a ştiut Hanna  niciodată unde să aşeze lumea strâmtă a sufletului ei

în lumea mare  de dinafară

- lumea celor cu principii și onoare-

 şi a tot căutat Hanna acel loc

şi nimeni nu i-a înţeles căutările

nici măcar ea, Gena, fiinţa care-o adusese în lumea plină de hăţişuri

 în care Hanna nu-şi  mai găsea astâmpărul

 aşa a fost toată copilăria Hannei:

 între fuga de acasă, căutările Genei şi bătăile crunte

a crescut  Hanna și a devenit expertă în rătăciri:

ca un animal hăituit  își făcea culcuș în cele mai sinistre locuri

 se-nhăita Hanna cu cine apuca

lua bătaia și iar fugea

acum plânge Hanna isteric în baie

 scoate sunete tot mai ascuţite de parcă primi lovituri de cuţit în stomac

se ridică în picioare şi loveşte scurt, cu forţă, cu capul de perete 

pe chipul colţuros al Genei se aşterne ura ca o umbră jilavă de primăvară

și dintr-o dată sare-n sus ca un arc:

 „am greşit! am greşit! cu mâna mea trebuia  să te fi ucis,

”poloneza dracului”!”

zâmbește Hanna printre lacrimi

în ultima vreme-i spunea „haimana”şi „curvă polacă”

nu „poloneza dracului”

dar Hannei nu-i  mai păsa.

„gata! gata! te-am suportat destul! eşti liberă să pleci unde vrei

cu bitangul tău cu tot!”

s-a oprit  Hanna din plâns

se uită la străina din faţa ei cu chip schimonosit

care-i urlă fără oprire:  „poloneza dracului!”, ”poloneza dracului!”

a şantajat-o, a luat-o cu binişorul, a bătut-o

  până la urmă a cedat Hanna...

afară plouă cu găleata şi Gena a venit cu hoaşca de asistentă

care ura toate „râmele nenăscute”

care trebuia  „să stârpească toate râmele”

că aveau să umple pământul, să-l rumege tot

 să nu mai ai o gură de aer curat din cauza lor

 să orăcăie   și să facă munţi de rahat!

...stă Hanna dreaptă ca o sfântă în cadrul ferestrei dinspre strada mare

lumea ei strâmtă şi mizerabilă nu avea să încapă niciodată

 în lumea lor mare şi plină de onoare.

Cenaclu Literar: