Dimitrie Stelaru –Poezii

Dimitrie Stelaru –Poezii

 

 

 

„Poate sunt un înşelător, un bătrân trubadur

care sminteşte ochii şi inimile

celor aşezaţi în fotolii —

Poate sunt coloana de marmură

Sub care vă adăpostiţi gloria

Poate am în oasele nevăzute o stea,

multe stele - galaxia poeziei

şi între malurile voastre fără izvoare,

mereu ţâşnesc, mereu sunt sperietoare.”

(Poate)

 În ianuarie 1988, criticul ieşean Zaharia Sângeorzan începe o corespondenţă cu Nicolae Steindhart, care îi răspunde la 365 de întrebări cu subiecte din literatură, teologie, filosofie, politică etc. Corespondenţa se sfârşeşte la întrebarea cu numărul 366 din cauza morţii „profetului” de la Rohia. Toate aceste întrebări şi răspunsuri au fost adunate în cartea „Nicolae Steindhart, monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan” publicată de Editura Revistei Literatorul în 1992. „E averea mea cea mai de preţ: arhiva postumelor de care astăzi mă despart cu melancolie”, spune autorul.

Întrebarea 313 sună cam aşa: Răstignirea e suprema umilinţă? Cum o definiţi de la Hristos şi până la lagărele morţii din cel de-al doilea război mondial? La care citez prima parte a răspunsului:

- Răstignirea a fost concepută ca o pedeapsă umilitoare şi degradantă, ca supremă infamie. Gol puşcă, ţintuit, trupul e pedepsit şi umilit şi batjocorit prin înseşi realităţile sale cele mai de seamă; şi proprii ale omului: libera mişcare şi Verticalitatea. Hristos a prefăcut umilinţa aceasta în victorie, slavă şi mântuire.

Rostul acestei întrebări era de a o pregăti pe următoarea, prin care aveam să-l cunosc pe unul dintre poeţii români, lăsat pe nedrept în uitare, care, aşa precum înaintaşul său Francois Villon, îşi cânta tânguitoarele balade când pline de revoltă, când înălţătoare către jarul stelelor, al căror fiu se recunoaşte:

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,

Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;

Dar până când, înger vagabond, până când

Trupul acesta gol şi flămând?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,

Prin păduri, la marginea oraşelor,

Nimeni nu ne-a primit niciodată,

Nimeni, nimeni...

Cu fiecare îndărătnicie murim

Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis

Stăruind în ceaţa legilor lor;

Pe frunţile noastre galbene au scris:

Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor,

Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor”.

 

Odată - poate cu înfriguratele zori vom sângera

Şi spânzurătorile se vor ridica la cer,

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!

Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare -

Vom avea pâine, pâine

Şi-un kilogram de izmă pe masă”

(Înger vagabond)

Impresionat, părintele Nicolae, a făcut cred, cea mai succintă şi mai plină de substanţă caracterizare a poetului Dimitrie Stelaru: ca de la flămând la flămând, ca de la Răstignit la Răstignit. Căci, numai un Răstignit al pâinii care a trecut prin gulagul închisorilor comuniste şi care a simţit Umilinţa înfometării simte cel mai bine profunzimea versurilor de mai sus.

Superbe! Superbe!

„Bietul, marele Stelaru! spune  profetul de la Rohia. Nu-i poezia aceasta pe care o citaţi de loc inferioară unora de Ahmatova, sau de Pasternak, Milosz, Mandelstam, Trakl, Esenin (mai ales), Radu Gyr ori Nichifor Crainic.

 Ce ştiţi dvs. ce este foamea, dvs. şi cei care nu aţi fost prin puşcării!... Poezia lui Stelaru e una din cele mai christice din câte mi-a fost dat să cunosc... Slavă ţie, Dimitrie, frate întru Hristos, slavă ţie înfometatule, îndestulatule cu pâinea cerească a Cunoaşterii. Poezia lui D. Stelaru e una din cele mai importante ale literaturii noastre.”

 Şi câtă dreptate are Nicolae Steindhart! Flămândul Dimitrie Stelaru, cel care îşi ţipă însingurarea: „N-am nimic/nu mai bate focul în ochi!/doar o durere strigă/şi visul cum să-mi fie curat/când lacrima îmi e înveliş/” (Dimitrie Stelaru-Mă apropii) s-a îndestulat cu pita Cunoaşterii, pe care bunul Dumnezeu i-a dat-o din plin, chiar dacă pâinea adevărată i-a lipsit de pe masă.

Dimitrie Stelaru, pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, venea în lume la 8 martie 1917 , în Teleormanul în care au mai venit şi M. Preda, C. Noica, A. Pleşu, Z. Stancu. M.R.Paraschivescu. În 1938 publică primul volum de poezii Preamărirea durereii sub pseudonimul D. Orfanu, iar în 1944 editează Ora fantastică, cu o prefaţă de Eugen Lovinescu, la al cărui cenaclu îşi făcuse debutul.

Deşi a publicat peste 20 de volume de versuri, stilul său de viaţă de boem absolut, neafilierea cu consecvenţă la o anumită grupare literară, au ca rezultat marginalizarea poetului. Astfel, nu l-am putut găsi acolo unde îi era locul: alături de Saşa Pană, Ion Vinea, Geo Bogza, Ilarie Voronca, avangardişti onirişti pe care îi întîlnim în exegeza avangardismului făcută de Ioan Pop.

Lirica lui Dimitrie Stelaru se manifestă între ascensional şi cădere, între înger şi vagabond, artistul trăind într-o dedublare continuă:

Nu m-am spart în mine

dar unde mă aflu e altcineva;

frumos cât o zi ploioasă

n-am unde să mai ard

şi lupii convinşi de gura lor

însemn semnele răului.

Încă am rămas apă vie

cu buzele uscate de sete

 ca un ţinut plin de simţuri neajunse.”

 (Dimitrie Stelaru, Ca un ţinut)

 dar, „Când o să mă întorc din cer/la mine, unde stau acum/şi îmi voi scoate aripile/înaintea voastră - n-o să beţi din mine?”(Viitor)

 

Un motiv frecvent în poezia lui Dimitrie Stelaru este visul, visul transfigurării fiinţei care cere moartea iniţiatică: „După o moarte - după încă o moarte - am văzut/ dinspre cer îngerii coborând/Cu lumina tulbure a ochilor mergeau prin ceaţă neplânşi./...Rătăceau prin cetăţi/Cu buzele arse de foamea stelelor.../...Nedorind decât sărutul bolnav al Morţii,/Sărutul cald al Morţii./”(Îngerii)

Ca şi la Baudelaire sau la Poe, în poezia lui Dimitrie Stelaru întâlnim nume bizare de femei: Eumene, Eunor, Elra, Iwa. Însă cel mai frecvent este Eumene, himeră uneori lunară: „Tu eşti din toate lumile venită/Cu fruntea despicată de lumini;/Lângă fluvii şi stepe lunare/Cuvintele cresc heruvimi.” (Eumene), alteori stelară: „Ascultă vuietul adâncurilor dintre noi/Cum creşte în amurgurile lunii, ca o mare;/Priveşte demonii acelor stele, goi,/Înfioraţi, goniţi de ucigaşa Lumânare.” (Eumene), simbol care întruchipează ca şi în romanul romanticului Novalis, Heinrich von Ofterdingen, Iubirea şi Poezia: „Comorile mele sunt el./Acum pot să mor-/Eumene întreabă cine e el?/Inima lui n-o implor,/Ochii mei vor străluci/Peste trupul orb:/- exstazele noastre s-au întîlnit.” (Eumene)

De fapt, multe dintre temele abordate de romantici le întâlnim şi în lirica stelariană: viaţa ca vis: „O mână a căzut din vis/O mână aşteaptă grădini./Febre şerpuind paradis,/Cerbi aducea şi spini” (Nesomn); evadarea dintr-o lume ostilă căreia nu i se poate adapta: „Are ochii înfipţi ca strigătul în cer -/un alt dinadins vânt aleargă luându-l/spre limba lunii - el tace/şi se răsfrânge, urcă munţii lui/până la pasărea limpede/de unde nu se va mai întoarce.” (Prietenului Stelaru)

La Dimitrie Stelaru, eroticul se împleteşte cu thanaticul pentru a transcende dincolo de condiţia umană: „Topeşte-mă în degetele iubirii/vântule nomad! Spintecă-mi obsesia/şi ţărână fă-mă în drumuri adânci -/nu vreau să plâng  femeia cu brăţări negre” (Sete)

Este fascinat, asemeni lui Macedonski, de „cetăţile albe”, simbol al Cunoaşterii depline: „Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,/De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată... Porţile lor se deschid o singură dată/Şi armonia străbate flăcările” (Cetăţile albe), care-l atrag ca o himeră pentru că: „Acolo grote cu aur şi sânge -/Dincolo himere albe şi negre/Unde e ţara mea?” (Himera) Tot în manieră simbolistă, Dimitrie Stelaru îşi tânguie alienarea într-o lume în care viaţa trepidantă îl lasă pe individ singur în faţa morţii. „Oamenilor, aplecaţi-vă asupra mea,/Vorbiţi-mi – sunt numai cu mine -/Peste tot pământul nu mai e nimeni /să-mi mângâie fruntea biruită de timp?” (Sunt singur) Poezia Unora aminteşte de interogaţiile lui Rilke: „După ce mor, cui rămâne pământul/şi bivolii nedomesticiţi cu stele în frunte?”

Am recurs la identificarea câtorva teme şi motive pe care le găsim şi în lirica anterioară avangardismului, dar poezia lui Dimitrie Stelaru poartă amprenta poetului , evidenţiind un stil inconfundabil. Aşa cum spune şi Ioan Pop: „Între negaţie , ca punct de plecare, şi inovaţie ca termen final se întinde o întreagă zonă de tranziţie, un spaţiu şi un timp al efervescenţei apocaliptic- genezice, în care vechile forme sunt compromise, răsturnate, distruse, iar cele noi se află în plin proces de coagulare;” avangardismul a adus în primul rând o modificare a formei, tematica fiind preluată de la curentele anterioare, la care se adaugă şi o tematică modernistă. Afiliat avangardismului, liniei onirice, „de tip lunatic”, Dimitrie Stelaru rămâne un poet de referinţă în literatura română şi nu se cade să-l amintim doar pentru viaţa de boem neadaptat, mult asemănătoare personajelor lui Beckett , aflate la marginea societăţii, ci, în primul rând, pentru talentul lui evident şi marcant. Chiar dacă foamea şi frigul i-au însoţit paşii în scurta lui trecere pe pământ: „Vântură vântul şiroaie /Stelaru merge prin ploaie./I-e foame? Totuna/Când moartea ,stăpâna,/Uşor unduind armăsari/Lasă oamenii rari.” (Foame), Dimitrie Stelaru s-a mutat pe o stea şi de acolo va străluci în veci: „Lumina e verde şi stau/în iarba verde a craiului Moartebună;/ocolindu-mă citesc înaintea literei/şi adun mătase celui fără foc/şi-mi dau steaua până mă sting.”(Dau steaua)

 

Bibliografie:

Nicolae Steindhart, monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei Literatorul, 1992

Dimitrie Stelaru, Coloane, Editura Minerva, 1970

Cenaclu Literar: