A doua școală de muzică vieneză: Schoenberg, Berg, Webern

A doua școală de muzică vieneză: Schoenberg, Berg, Webern

 

 

 Arnold Schoenberg

Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, gândirea omenească a cunoscut unul din acele momente atinse de grație caracterizat prin profunde mutații în toate domeniile. Aceste transformări au fost atât de radicale încât impactul pe care l-au avut nu a fost perceput la timpul respectiv, ci după ce au trecut câțiva ani.

Astfel, Max Planck publică teoria cuantelor care va modifica în mod decisiv geometria euclidiană și fizica newtoniană și pentru care va fi răsplătit cu Nobelul pentru fizică în 1918. În 1905, pornind de la cuantele lui Planck, Einstein enunță teoria relativității ceea ce va determina schimbarea concepției în ceea ce privește regulile care guvernează universul. În 1900, Freud publică ”Interpretarea viselor” după care omenirea începe să descopere noi modalități de sondare a minții omenești ce vor sta la baza noii viziuni jungiene. În 1903, frații Wright fac primele încercări de zbor cu avionul punând capăt cercetărilor de secole pentru descoperirea unei mașini de zbor. În 1910, Vassily Kandinsky pictează prima lucrare nereprezentațională deschizănd noi orizonturi în artele plastice. Pentru prima dată, o pictură putea să fie privită ca o lucrare formală în care se îmbinau forme și culori fără să aibă un model în realitate. Și acestea sunt doar câteva domenii în care tiparele vechi au fost sparte și înlocuite cu altele noi, bulversante, ce aveau să dea un nou curs creativității și istoriei omenirii.

În muzică se întâmplă același fenomen prin publicarea în 1908 a lucrării lui Arnold Schoenberg, ”Cartea grădinilor suspendate”. Vechiul concept de tonalitate este înlocuit, cu forme și construcții muzicale disonante.

Cine a fost Arnold Schoenberg, revoluționarul care toată viața a susținut că e tradiționalist deși, a recunoscut că a rupt-o cu estetica muzicală a trecutului? S-a născut la Viena pe 13 septembrie 1874. Nimic nu anunța genialitatea muzicianului care a primit o educație muzicală destul de sumară și la vârsta de opt ani a început să cânte la vioară așa cum cântau toți copiii din familiile vieneze înstărite. A început să compună mici bucăți muzicale încă din adolescență, apoi, a făcut studii economice și a început să lucreze la o bancă. Pasiunea pentru muzică l-a determinat să se implice în viața artistică a Vienei și să intre în contact cu scriitori, artiști plastici, muzicieni. Așa l-a cunoscut pe compozitorul și dirijorul Alexander von Zemlinski de la care ia câteva lecții de contrapunct. Schoenberg a fost un autodidact neavând o pregătire muzicală temeinică. Cei care încă mai cred că geniile care au revoluționat artele precum Picasso, Kandinski, Schoenberg și mulți alții au făcut-o la modul simplist ar trebui să știe că mai întâi, aceste spirite s-au hrănit și au asimilat tradițiile formele clasice și abia apoi a intervenit prin geniul lor și au schimbat întreaga viziune a lumii. ” Primii mei profesori au fost Bach și Mozart, spune Schoenberg, au urmat apoi Beethoven, Brahms și Wagner. Sunt conservator silit să devin radical.” Considera că muzica este o artă care transmite ”un mesaj profetic dezvăluind o formă superioară de viață spre care evoluează omenirea” și credea că această misiune i-a fost dată lui s-o îndeplinească. ”Odată pe când eram în armată, am fost întrebat dacă eu eram compozitorul Arnold Schoenberg. Cineva trebuie să fie, am spus eu, și cum nimeni altcineva nu voia să fie, m-am oferit eu.” Omulețul scund, chel, cu înfățișare de fanatic pe care i-o dădea grimasa de neîncredere continuă pe care o păstra în colțul gurii, cu ochii mari, strălucitori, magnetici știa că el era profetul care avea de îndeplinit această misiune și se simțea ghidat de o forță superioară. ”În ochii lui exoftalmici și explozivi sălășluia toată forța bărbatului”, îl carcaterizează Stravinski în câteva cuvinte.

După ce termină ”Simfonia de cameră nr.1”, Schoenberg le spune prietenilor că acesta va fi noul drum pe caare va merge. Următoarele lui lucrări nu vor avea nimic de-a face cu vechiul stil. ”Comandantul Suprem mi-a poruncit să pornesc pe noi culmi.” Afirmațiile lui îi puneau în mare dilemă prietenii făcându-i să-l asemuiască cu Wagner din cauza egomaniei de care era atins. ”Cred în ceea ce fac și fac numai ce socotesc eu de cuviință ; și vai de acela care pune sub semnul întrebării credința mea. Pe un astfel de om eu îl consider dușman fără ezitare! Nu poți fi alături de mine dacă faci front comun cu adversarii mei.” Cine nu gândea ca el era considerat un infirm și era privit cu compasiune, nu cu supărare. În 1942, un student l-a rugat să-i dea câteva informații despre el și muzica lui pentru că scria o lucrare de masterat despre el. ”Compozitorul lui ”Pierrot lunaire” și al celorlalte lucrări care au modificat istoria muzicii îți mulțumesște pentru invitația onorată de a contribui la lucrarea tezei de masterat. Dar consideră că este mai important să scrie acele lucrări pe care candidații la un titlu de master nu le vor cunoaște niciodată; iar dacă le vor cunoaște, nu vor păstra niciodată distanța și își vor permite să-l deranjeze cu asemenea întrebări.”

Nu-i plăcea nimic din ceea ce compuneau alți muzicieni; pe Stravinski îl satiriza pentru neoclasicismul lui. Îi critica pe toți cei care din spirit de imitație și din dorința de apărea moderni îngrămădeau disonanțe peste disonanțe ca niște gurmanzi fără să-și asume curajul faptelor lor. Busoni și Hindemith erau de asemenea criticați că stăteau călare în două bărci: voiau să fie și neobaroci și moderniști, dar nu erau decât ”pseudo-tonaliști”. Nu agrea nici școala folclorică condusă de Bartok ”care încearcă să aplice la muzica populară, primitivă prin însăși natura ei, o tehnică potrivită numai pentru un tip de gândire evoluată.” Și neiertând pe nimeni i-a băgat pe toți în oala -ismelor considerându-i simpli manieriști, lipsiți de substanță.

Începuturile muzicale ale lui Schoenberg stau sub semnul lui Wagner și al lui Mahler. Publicul deja începuse să-l considere un subversiv. ”Noaptea transfigurată” care a avut premiera în 1903 a provocat un mare scandal deși azi este considerată drept esența postromantismului. A continuat cu poemul simfonic ”Pelleas și Melisande” și cu oratoriul ”Gurrelieder”. În 1903, revine la Viena după ce fusese plecat vreme de doi ani la Berlin și începe să predea Printre primii lui elevi au fost Anton Webern și Alan Berg, cei care îi vor continua opera și cărora le va rămâne părinte spiritual pentru totdeauna.

Cu timpul, muzica lui Schoenberg a început să se detașeze de conceptele uriașe orchestrale din primele lucrări și să devină mai aforistică, compactă și disonantă.

”Odată cu liedurile Op. 15 am reușit pentru prima dată să mă apropii de un ideal al formei și al expresiei care plana în fața mea de ani de zile...Sunt conștient de faptul că am îndepărtat toate urmele esteticii trecutului; și dacă sunt pe cale să mă îndrept spre un scop care mi se pare sigur, simt deja opoziția pe caare trebuie s-o înving...Cred că până și cei care au crezut până acum în mine nu vorvedea necesitatea acestei evoluții”, notează Schoenberg.

Liedurile au fost urmate de opera într-un act ”Așteptarea”, cele ”Cinci piese orchestrale” și cele ”Șase mici piese pentru pian” în 1911, dar, mai cu seamă, ”Pierrot lunaire” din 1912. Schoenberg compune acum o muzică expresionistă fiind foarte apropiat de gruparea Die Brucke încercând să transpună în muzică realizările din pictură ale expresioniștilor. Chiar și el picta, ca un amator, dar în urma lui au rămas câteva lucrări. Expresionismul este un romantism mult intensificat în care sunt explorate mai ales stările interioare și merge de fiecare dată către esența lucrurilor, evitând tot ce era superficial, apropiat de kitsch. În vreme ce impresioniștii căutau să evoce idealul, diafanul prin texturi transparente și senzuale, prin evitarea pigmenților negri, expresionismul folosea culorile tari, liniile distorsionate, texturile dure. În aceeași măsură, muzica expresionistă este atonală, disonantă, în salturi melodice prezentând mai degrabă realismul decât idealismul.

”Așteptare” este o operă de răscruce: are ceva din Wagner, dar are și o privire înainte stând la baza următoarelor piese. Însă cea mai renumită compoziție a lui Schoenberg rămâne ”Pierrot lunaire” în care folosește ca libret un poem al lui Albert Giraud în traducerea germană a lui Otto Erich Hatleben. Ca și ”Teren viran” a lui T.S. Eliot, ”Pierrot lunaire” înfățișează decadența omului modern. Muzica din Pierrot se bazează parțial pe forme tradiționale, însă deseori formele armonice și melodice depășesc granițele cunoscute dezvăluind o nouă lume a sunetului. Pentru prima dată, partea vocalică este reprezentată de ceea ce s-a numit Sprechstimme (voce vorbită) și Sprechgesang (cântec vorbit). ”Pierrot lunaire” alături de ”Domnișoarele din Avignon” ale lui Picasso , de ”Ulise” a lui Joyce și de ”Le sacre du printemps” a lui Stravinski sunt lucrări care jalonează ruperea cu trecutul în artă și începuturile avangardismului.

Muzica lui Schoenberg era stranie la acea vreme, inaccesibilă publicului și de aceea a fost primită cu multă ostilitate. Chiar și în anii 60 când muzica lui și a lui Webern atinge punctul culminant în rândul compozitorilor, se cântă foarte rar. Cu toate că la început Schoenberg credea că stilul său va fi adoptat de marea masă a confraților lui, mai târziu avea să se mulțumească doar cu faptul de a i se recunoaște meritele și de a fi respectat. În 1947, cu câțiva ani înainte să moară îi scria unui prieten: ”Sunt cât se poate de conștient că o înțelegere deplină a lucrărilor mele nu este de așteptat înainte de câteva decenii. Mintea muzicienilor și cea a publicului trebuie să se maturizeze pentru ca să poată înțelege o asemenea muzică. Știu acest lucru, nu mai nutresc nicio speranță în succes, dar știu că – independent de rezultat- datoria mea istorică este să scriu ceea ce îmi poruncește destinul meu.”

Ca oricărui compozitor îi plăcea să-i fie interpretată muzica, dar nu accepta decât să-i fie fideli partiturilor lui. În 1913, când compozitorul și dirijorul Franz Schreker a intervenit în partiturile lui a cerut anularea concertului. ”N-am să mă las prostit de nimeni, îi scria el editorului său. Nu sunt chiar așa de ahtiat după succes. În mod concret: ceea ce mă interesează pe mine nu este un concert, ci un concert bun...Vă rog să nu ezitați să anulați concertul.” Nu agrea nici punerea în scenă a operelor lui doar o singură dată și apoi să fie abandonate. Și pentru că Filarmonica din Viena nu i-a cântat niciodată muzica i-a scris lui Wilhelm Furtwangler că nu va mai permite ca vreo lucrare de-a lui să fie audiată în premieră la Viena. A intrat în conflict și cu Otto Klemperer care afirmase la un moment dat că -i este străină muzica lui. Când Schoenberg se afla în America, Klemperer i-a cerut să-i dirijeze o operă, însă a primit un răspuns cât se poate de tăios: ”Așadar, consider că ar trebui să încetați de a mai dirija lucrările mele. Căci ce fel de concert poate fi acela din moment ce muzica mea v-a devenit străină.”

Dacă între 1830 și 1860 s-a manifestat romantismul timpuriu, urmat apoi de epoca lui Wagner, iar între 1910 și 1945 muzica lui Stravinski a dominat, în deceniile următoare se instaurează perioada lui Schoenberg și a școlii sale. Următorul mare expresionist care-și trage seva din romantismul german va fi Alban Berg.

 

Alban Berg

 

Ca și Schoenberg, Alban Berg își trage seva din tradiția germană, însă e mult mai romantic decât acesta, lucrările lui amintind de postromantici, de Wagner și de Mahler. Fiul Johhanei și al lui Conrad Berg s-a născut pe 9 februarie 1885, la Viena. N-a studiat prea multă muzică înainte să ajungă studentul lui Schoenberg, în octombrie 1904.  După ce a fost inițiat în armonie și contrapunct  de acesta, din 1906 începe să se ocupe doar de studiul muzicii. Alban era un bărbat înalt, frumos, cu înfățișare de om sănătos, însă realitatea era alta. Suferea de astm, motiv pentru care a fost reformat și demobilizat din armată. Cu profesorul său, Schoenberg, a ținut continuu legătura prin intermediul scrisorilor, își descriau unul altuia și își analizau lucrările . După ce îi apar primele lucrări în 1907, pe vremea când încă mai era student, în 1912 îi apar liedurile ”Altenberg” și în 1914 cele ”Trei piese orchestrale”. Între  1914 și 1922 să lucrează la capodopera sa, ”Wozzek,” al cărei libret  scris tot de Berg are la bază drama scriitorului german Georg Büchner, ”Woyzeck ”. Modificarea titlului se datorează unei erori de transcriere a lui Karl Emil Franzos. Despre  tragicul personaj al lui Büchner Elias Canetti spune:

"Există, însă, o cu totul altă atitudine care preamărește creaturile și nu pe Dumnezeu, care se interesează de ele împotriva lui Dumnezeu, care merge, probabil, atât de departe încât face întru totul  abstracție de el. Ea le vede imuabilitatea, deși le-ar dori altfel. Cu ură și cu pedepse nu te apropii de oameni. Ei se acuză, prezentându-se așa cum sunt, dar e vorba despre autoacuzare și nu de acuzarea altuia. Dreptatea scriitorului nu poate consta în a-i condamna. El îl poate inventa pe cel care este victima oamenilor, dându-le în vileag urmele asemenea unor amprente digitale. Lumea mișună de asemenea victime, dar lucrul cel mai greu pare a fi să concepi un personaj și să-l pui să vorbească astfel încât urmele să poată fi recunoscute și, totuși, să nu se prefacă în acuze. Wozzeck este acest personaj și noi percepem instantaneu ce se comite asupra lui și nu putem adăuga nici un cuvânt acuzator. La el urmele autostigmatizării pot fi recunoscute. Cei care l-au biciuit sunt prezenți și, în timp ce viața lui se sfârșește, a lor continuă.

Fragmentul (G. Büchner, Wozzeck) nu ne prezintă sfârșitul lui Wozzeck, ne prezintă doar ceea ce face, autostigmatizarea sa după autostigmatizările celorlalți."

(Elias Canetti, Büchner în pustie)

Alban Berg  a făcut parte din cercul  elitei artiștilor vienezi alături de  muzicienii Alexander von Zemlinsky și Franz Schreker,  de Gustav Klimt (pictor), Karl Kraus (scriitor),  Adolf Loos (arhitect) și Peter Altenberg, poet.

Premiera absolută a operei Wozzeck are loc în 1925, la Opera de Stat din Berlin, sub bagheta dirijorului Erich Kleiber, după foarte multe repetiții. Alban Berg și-a calificat opera drept sonată în care primul act este expozițiunea, al doilea, dezvoltarea și al treilea sub forma unei recapitulări. Construită pe forme clasice și preclasice este o operă atonală și expresionistă. Premiera a stârnit o asemenea senzație încât și alte opere au cerut s-o pună în scena. Pe de altă parte, printre critici părerile erau împărțite: cei de modă veche, precum Paul Zschorlich, spumegau de furie și revoltă: ”În timp ce părăseam clădirea Operei de Stat, aveam senzația că fusesem nu într-un teatru, ci într-un azil de nebuni”. Alții,  se simțeau, pur și simplu, stingheriți: ”Ascultătorul ajunge într-o stare de hipnoză în care își imaginează că zidurile teatrului sunt gata să se prăbușească peste ei.” (Erich Steinhardt).

În 1928, compozitorul  dă el însuși lămuriri asupra operei  sale:

”Nu am cochetat niciodată cu ideea de a reforma structura artistică a operei cu Wozzeck... Am vrut să compun muzică bună, să dezvolt din punct de vedere muzical conținutul dramei nemuritoare a lui Büchner, să transpun limbajul ei poetic în muzică; dar, pe lângă aceasta, când m-am hotărât să scriu o operă, nu mi-am propus altceva decât să dau teatrului ce aparține teatrului. Cu alte cuvinte, muzica trebuie elaborată în așa fel încât să-și îndeplinească în mod conștiincios datoria de a servi acțiunea în fiecare clipă. Mai mult chiar se impune ca muzica să fie pregătită să sprijine orice fel de acțiune care urmează să fie transformată în realitate pe scenă... În consecință, aceste scopuri trebuie să fie atinse prin folosirea formelor muzicale mai mult sau mai puțin vechi (considerate de critici drept una dintre cele mai ostentative reforme ale operei). În ceea ce privește libretul, am făcut o selecție din cele douăzeci și șase de scene cu o construcție lejeră, adeseori fragmentară. M-am văzut nevoit să evit repetițiile care nu se pretau unor variațiuni muzicale. În sfârșit, scenele au fost grupate la un loc, aranjate pe acte. Așadar, independent de voința mea, problema a fost mai mult muzicală decât literară, urmând să fie soluționată prin legile structurii muzicale. Indiferent cât de bun cunoscător poate fi un individ în privința formelor muzicale conținute în cadrul acestei opere, a preciziei și a logicii cu care este elaborat totul, a talentului care se manifestă în toate amănuntele din momentul în care se ridică cortina și până când se lasă pentru ultima oară, niciun ascultător nu trebuie să acorde atenție diverselor fugi, invențiuni, suite, părți sw sonată, variațiuni și passacaglii- nimeni să nu urmărească altceva decât ideea acestei opere, care trancende de departe destinul personal al lui Wozzeck. Cred că aceasta este realizarea mea.”

Adevărul este că Berg nu s-a desprins niciodată de romantism. Ultima lui lucrare, opera ”Lulu”, este una dintre cele mai bizare din istoria muzicii. Libretul  are la bază două drame ale lui Frank Wedekind – ”Spiritul pământului” și ”Cutia Pandorei”, iar Lulu este întruchiparea lui Lilith. Înainte de definitivarea ultimului act al operei, în 1934, îi scrie lui Webern că mai avea s-o fineseze pentru a fi pusă în scenă. N-a mai apucat.  La vârsta de 50, pe 24 decembrie 1935, Berg se stinge din viață în urma unei infecții. Compozitorul a lăsat schițe pentru partea neterminată și Erwin Stein a definitivat opera. Universal Edition, editorul lui Berg, a început să imprime opera după  partitura lui Stein, dar venirea lui Hitler la putere a determinat stoparea acesteia întrucât Alban Berg era pe lista neagră a național-socialiștilor. Abia pe 24 septembrie 1979, după moartea văduvei lui Berg (1976), a avut loc premiera operei ”Lulu” la Opera din Paris. Însă ”Wozzeck” rămâne lucrarea de căpătâi a lui Alban Berg, ”Lulu” fiind o compoziție mai puțin închegată.

 

 

Anton  von Webern

Cel de-al doilea discipol strălucit al lui Schoenberg a fost Anton Webern. S-a născut pe 3 decembrie 1883 la Viena. A fost inițiat în muzică în primii ani ai copilăriei chiar de către mama sa care cânta la pian. A studiat apoi teorie și violoncel  cu Edwin Komauer în Kiagenfurt unde, mai târziu, a început să cânte ca violoncelist în orchestra. În 1902, își continuă studiile muzicale  la Universitatea din Viena  unde studiază armonia cu Gradaener,  contrapunctul cu Navratil și elemente de muzicologie cu Adler. În 1906, își susține disertația de absolvire a studiilor muzicale cu lucrarea ”Heinricb Isaac's Cboralis Constantinus II”.Încă din 1904 începuse să ia lecții de compoziție de la Schoenberg alături de celălalt discipol al acestuia, Alban Berg.  Astfel, cei trei muzicieni au pus bazele grupării numită ”A doua școală vieneză” (malițioșii îl numeau pe  Schoenberg-Tatăl, pe Berg, Fiul și  pe Webern, Sfântul Duh), Schoenberg rămânând pentru toată viața părintele spiritual al celor doi tineri muzicieni- el predica și ei îl ascultau cu supunere. Toți trei au adoptat stilul componistic al lui Schoenberg care avea la bază ”emanciparea disonanței” în care disonanțele erau tratate ca niște consonanțe ce renunțau la centrul tonal. Renunțând la sistemul tonalităților excludeau modulația. În 1923, Schoenberg a început să compună aplicând un sistem original de organizare muzicală numit ”Metoda de compunere cu douăsprezece tonuri care sunt înrudite numai unul cu altul” sau ”metoda dodecafonică” pe care au adoptat-o și Berg și Webern. Între 1908 și 1914, Webern a fost dirijor al Operei din Viena, apoi, la  cea din Berlin. Ca și Berg a fost luat în armată, dar a fost reformat pentru că nu vedea bine. Între 1921- 1927 a fost dirijor la diferite orchestre, iar după această dată devine director al Austrian Radio După 1929, face câteva vizite în Anglia și dirijează Orchestra Simfonică a BBC-ului. În timp ce Alban Berg se face remarcat cu opera ”Wozzeck”, Webern explorează alt gen de lume- lumea microcosmosului, o lume de sunete și tăceri delicate, efemere, cu relații de tip nou între înălțimi, cu orchestrații fluide, pointiliste, tremurătoare și timide. În liedurile compuse pe versurile lui Ștefan George, în Passacaglia pentru orchestră în Cvartetul de coarde Anton Webern elaborează o nouă metodă de orchestrație în care aproape fiecare notă dintr-o frază este cântată de un alt instrument, timbrul fiind într-o continuă modificare. Preluase această metodă de la Schoenberg însă ceea ce adăuga el era stilul aforistic muzica lui devenind tot mai compactă și mai restrânsă. Era admirat de Boulez care mai târziu i-a adoptat stilul: ”Geniul lui Webern, spune Boulez, este fără precedent, atât datorită radicalismului punctului său de vedere, cât și sensibilității lui ieșite din comun.”

Noua muzică era  contrapunctuală, caracterizată printr-o linie melodică disjunctă, cu salturi mari seria de tonuri fiind aranjată astfel încât nu mai exista sentimentul armoniei trisonice tradiționale. Cei doi discipoli ai lui Schoenberg au adoptat noua tehnică urmându-și fiecare drumul și păstrându-și amprenta stilului personal. Dacă Schoeberg și Berg au rămas oarecum tributari romantismului, Webern s-a desprins în totalitate pentru el nu mai exista niciun fel de retorică. Atât de condensat era stilul lui încât compozițiile erau extrem de scurte: ”...fiecare sunet devine un fenomen în sine, legat de celelalte...Aerisește poziția în timp și spațiu precum și în contextul instrumentar.” Boulez

Odată cu venirea lui Hitler la putere, muzica ”Celei de-a doua școli vieneze” este interzisă fiind etichetată drept ”bolșevism cultural”. Berg moare în 1935, iar Webern este silit să se retragă în umbră lucrând ca editor la Universal. Pe 14 septembrie 1945 este împușcat din întâmplare de un soldat american care îl confundă cu ginerele său angrenat într-un caz de speculă la bursa neagră. Schoenberg plecase în Franța apoi, în 1933, a ajuns la Boston ca profesor la Conservatorul Malkin. În 1941, devine cetățean american și își schimbă numele din Schonberg în Schoenberg. Istoria muzicii va începe să recupereze gândirea ”Celei de-a doua școli vieneze”  abia în partea a doua a secolului al XX-lea. Încă nu s-a spus totul despre arta celor trei muzicieni și inovațiile lor în evoluția muzicii clasice.

03.07.2021

 

 

 

Cenaclu Literar: