Între Potop şi Pârjol

Între Potop şi Pârjol

 

 

                 M-am născut şi-am copilărit undeva, într-un sat din lunca Buzăului. Deseori, în anii copilăriei mele, se întâmpla să mă scol în dimineţile acelor primăveri cu ploi interminabile, în strigătele de disperare ale sătenilor şi, să-i văd pe părinţii mei frângându-şi mâinile şi închinându-se lui Dumnezeu să nu vină „Balaurul” peste noi. „Balaurul” fiind Buzăul care-şi umfla apele şi venea tulbure şi vijelios de la munte ca apoi să se lăbărţeze peste toate câmpurile până sub poala dealului pe care se afla satul. Deja de frica lui, vatra satului îşi schimbase de câteva ori locul, iar spaima unei noi strămutări îi înnebunea pe toţi. Numai că, după ce apele se retrăgeau, rămâneau câmpuri mâloase întretăiate de şanţuri pline cu apă numai bune de plantat orezul.

Dar iată că spre sfârşitul unei primăveri, în care plouase de parcă venise Potopul, cineva a venit să anunţe în sat că Buzăul iar mâncase o bună bucată din dig şi urma să–şi reverse apele. Au stat sătenii la pândă toată noaptea aceea, plimbându-se de-a lungul digului cu saci de nailon în cap, însă, nimic. Se auzea doar un huruit sinistru şi, în zori, au văzut că oglinda de apă se întindea hăt! departe, la câţiva kilometri de sat. Au stat o vreme nedumiriţi. Nici nu ştiau dacă să se bucure sau să-şi facă vreun fel de griji. Mai degrabă s-au bucurat că o vreme puteau să doarmă liniştiţi.

Somnul lor a durat până în vară când peste întreg Bărăganul s-a abătut o secetă cum demult nu mai văzuseră. Atunci şi-au dat seama că lipsa inundaţiilor din primăvară şi faptul că Buzăul îşi schimbase cursul la vreo 5km depărtare de sat, i-a lăsat fără nici o sursă de apă. Se adeverise vorba: „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea chiar să primeşti.” Dumnezeu le ascultase ruga fierbinte şi le luase apa. Că acum aveau soare din belşug, dar apă ioc! era altă poveste. Nu le poţi avea chiar pe toate în viaţa asta. „Normalitatea” pentru care se rugaseră se împlinise.

Mi-am adus aminte de acest dezastre care mi-au marcat mai mult sau mai puţin copilăria citind mai zilele trecute declaraţia unui foarte proapăt lider politic. E a doua declaraţie pe aceeaşi temă care nu stârneşte nici un fel de reacţie, dimpotrivă, pare să fie o promisiune către „normalitate.” Aşadar, dacă după alegeri dumnealui declara că maşina de furat voturi a adversarilor fusese mai bine unsă ca a lor și  că:  dacă am fi noi la guvernare sper că am fura mai puţin. Măcar era sincer şi spera omul. Deci, nu-i sigur..., dar nu-i bai că nu se supără nimeni. Cine mai stă acum să mai citească Cartea sfântă din care să afle că ceea ce afirmă dumnealui nu se cade spus şi pus în practică fiind noi popor creştin şi cu frica de Dumnezeu. Că una dintre cele 10 porunci spune „să nu furi”... Şi ce dacă? Suntem specialişti în sofisme, în interpretări de texte.

 Aşa deci, m-am gândit eu, decât cu Potopul ăstora de-acum, mai bine cu Pârjolul ălora de vor veni promis de junele politruc. Iacă-tă aste-s tipurile de „normalitate” între care pendulează urmaşii Romei!

 Nimic nou sub soare. Verbul „a fura” cred că are cea mai mare frecvenţă de utilizare în limba română cu mii de conotaţii şi interpretări.  Şi ca să mă documentez puţin mi-am zis că un asemenea subiect mi-ar lua prea mult timp, aşa că, am dat şi eu, ca tot omul, un search pe google sau goagăl cum spune un clasic în viaţă. Mi-am pus mâinile în cap. Nici dacă aş fi abordat un subiect precum religiile lumii n-aş fi găsit atâtea surse de documentare. Unde mai pui că şi viaţa mi-a oferit subiecte din plin. Ba, descopăr că jurnalistul Marius Ghilezan a fost mai iute în gândire şi a scris şi o carte pe tema asta: „Hoţia la români”

  N-am citit-o, dar ca să nu mă întind prea mult am făcut un efort de memorie să văd şi eu ce-a scăpat neatins în ţara asta măcar din 90 încoace. S-o luăm aşa, băbeşte: acolo unde s-a născut veşnicia - la sat. Păi, în afară de vite, păsări, foste CAP-uri, SMT-uri cu tot cu clădiri şi cu dotări, sisteme de irigaţii, păduri, iazuri, staţiuni de cercetare, livezi, vii, fâneţe, cămine culturale, biblioteci săteşti, staţiuni balneare (precum în satul meu), drumuri, uliţe, terenuri arabile, terenuri intravilane, piatra de pe şosele, biserici, cu totul de la un cult la altul sau  ceva odoare numai bune de vândut pe-afară, nu cred să se fi furat mare lucru. Nici la oraş lucrurile nu-s greu de socotit: fabrici, uzine, bănci, chiar şi cele din parcuri, semne de circulaţie, străzi întregi, blocuri, trenuri, bancomate, maşini de toată mâna, conturi, carduri, clădiri de patrimoniu, obiecte de artă de prin muzee, parcuri, spaţii verzi, statui (mai ales cele din bronz), şine de cale ferată, cabluri de tot felul (telefonice, electrice), stâlpi de iluminat,  terenuri intravilane - parcă nici pe-aici n-ar fi mare lucru de spus...Ba, dacă stau bine şi mă gândesc ar mai fi un gen - accesibil doar marilor inițiați - intelectualii. Şi acesta se cheamă „furt intelectual” sau „plagiat”. Dar despre acest subiect, altădată.

Acum, să-mi fie iertată această înşiruire lipsită de logică; oricum, situaţia nu s-ar schimba prea mult punând oarece logică aici. Aşadar, m-am gândit eu să nu merg pe cărări deja umblate ca să văd dacă fenomenul în sine este cumva limitat. Ştiţi cum se zice: „Totul are o limită pe lumea asta.” Se pare că doar Prostia îi vine de hac uneori Hoţiei. Aşa cum s-a întâmplat pe la Constanţa, când nişte spărgători de bănci au tot lungit-o cu săpatul tunelului (voiau ei să iasă direct în trezorerie), până când banca şi-a schimbat sediul, iar hoţii noştri a căror inteligenţă dădea pe-afară s-au trezit că ies la suprafaţă într-o casă părăsită şi ruinată. Decişi oameni! Alţii, fudui ca tot românul pus pe fapte mari, şi-au luat cu ei un profesionist să imortalizeze momentele memorabile când dădeau iama prin cardurile fraierilor şi când se tăvăleau cu greaţă prin bănetul cules. Aruncau cu scârbă bancnotele ce n-aveau rezonanţă europeană. Deh! Oameni subţiri la gusturi. Până ce Poliţia a vizionat filmele... Alţii, au început să se simtă ca acasă în casele în care intraseră nepoftiţi și  s-au aşezat gospodăreşte la masă, au făcut şi-o baie bună şi au luat şi schimburi curate din dulapul omului lăsându-i ca amintire rufele lor jegoase.

 Nu puţini au fost cei care din cauza cagulelor căzute pe ochi au fost altoiţi zdravăn de câte vreo biată vânzătoare cu apucături de volintir.

 Dar astea sunt cazuri rare şi s-au petrecut, mai degrabă, printre găinari. Hoţii cei adevăraţi, cu studii, spilcuiţi, protejaţi de lege mai ceva decât zimbrul din rezervaţia de la Haţeg, nu au asemenea probleme. Sunt oameni cu greutate, cu poziţie în societate şi în partide şi, în general, priviţi cu admiraţie de restul populaţiei pentru abilităţile şi pentru descurcăreala de care fac dovadă. Cel puţin cât sunt la putere. Când trec în opoziţie, mai capătă şi ei câte o înjurătură şi le mai cântă câte unul cu năduf: „mama lor de hoţi!” Aşa că nouă, celor „fraieri”, destul de puţini pe aici, nu ne rămâne decât să sperăm că vor veni  și ”ai noştri” la putere, care „să sperăm că vor fura mai puţin”. Dacă vor  mai avea ce  - că la aşa vremuri de criză şi nevoile sunt mai mari. Oare cum o fi mai bine? Cu Potop sau cu Pârjol?

Cenaclu Literar: