Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, sprijinitor al culturii ortodoxe din Răsărit

Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, sprijinitor al culturii ortodoxe din Răsărit

 
 
 
”Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi și vechi creștin...”
 
Citeam zilele acestea unul din marile poeme ale lumii, ”Voinicul în piele de tigru”, scris de renumitul poet  Șota Rustaveli care a trăit și a scris în epoca reginei Tamar.   Poemul ”Voinicul în piele de tigru” (1187) a fost scris exact în perioada în care alți mari poeți anonimi scriau în Rusia, ”Cântecul oastei lui Igor”, în Franța, ”Cântecul lui Roland”, în Spania, ”Cidul”, iar în Germania, ”Cântecul Nibelungilor”. Era epoca marilor geste,  a poemelor epice de vitejie în care erau proslăvite faptele de vitejie, onoarea și credința. Lectura poemului și informațiile despre el m-au dus către epoca de mare înflorire culturală care a fost epoca domnitorului- martir Constantin Brâncoveanu al cărui martiraj va fi prăznuit pe 16 august .
În epoca  lui Constantin Brâncoveanu și a lui Șerban Cantacuzino literatura românească s-a dezvoltat pe două tărâmuri - religios și istoric.
Constantin Brâncoveanu a fost ales domn în anul 1688, după moartea subită a lui Șerban Cantacuzino. Teama ca nu cumva luptele dintre taberele boierești să determine trimiterea unui domn neavenit de la Stambul a grăbit o întrunire rapidă la spătăria cea mică, ”care-i zic cu stele”, a boierilor cu  patriarhul Ierusalimului, Dionisie, și cu mitropolitul țării, Teodosie, ca să aleagă domn. Toți s-au oprit asupra lui Brâncoveanu, os din osul Basarabilor și nepot după mamă al lui Șerban Cantacuzino. ”Îl chemară, spune cronicarul, pe Constantin Logofăt Brâncoveanu de la curte, că rămăsese acolo, și porunciră să aducă comisul al doilea cal domnesc. Și îndată ce sosi acolo, ziseră cu toții: ”Logofete, noi toți pohtim să ne hii domn.” El zise: ”Dar ce aș vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuiește să fiu” Iară ei ziseră: ”Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni răi, sau nebuni, să o strice, ci fii.” Și așa l-au pus pe tronul Țării Românești pe Constantin Brâncoveanu, punându-și toată nădejdea în el. Vremurile erau vitrege: ”turcii ocupau două părți de pământ”, cum zice Ureche, tătarii abia așteptau să înceapă să prade la fruntarii,  iar  lupta dintre creștini și turci abia se  terminase prin pacea de la Carlovitz (1699).
Latura istorică a domniei Brâncoveanului rămâne în grija istoricilor,  eu voi scrie câteva cuvinte despre importanța domniei lui,  epoca Brâncoveanu fiind o culme în care s-au încrucișat două influențe: cea venită din Occidentul catolic și romanic și cea venită din Bizanțul ortodox. Relațiile țărilor românești cu cetățile Italiei (Florența, Veneția, Roma  ș.a), dar și  cu  Viena n-au fost niciodată atât de strânse și înfloritoare. Tinerii boieri autohtoni plecau la studii în Apus, iar de acolo veneau meșteri, artiști din toate domeniile.  Constantin Brâncoveanu era un mare iubitor de artă și ziditor de biserici și palate (Mănăstirea Horezu, palatul Potlogi, palatul de la Mogoșoaia, Mănăstirea Brâncoveni etc.). Toți cei care au studiat arhitectura acestor clădiri au descoperit un stil armonios și original pe care l-au numit ”stil brâncovenesc”. Clădirile, mănăstirile, palatele se disting prin frumusețe, prin eleganța ornamentelor, prin brânele înflorate, prin ferestrele încadrate de ornamente cu frunze, flori și fructe prin streașina cu șindrilă, prin aerul occidental  pe care-l lasă influența italiană.
La curtea lui domnului Constantin Brâncoveanu se afla un astrolog, Ioan Romanul sau Ioan Frâncul, care venea la fiecare început de an cu prezicerile în ceea ce privește viitoarele evenimente politice. Calendarul astrologic era alcătuit după ”Foglietti novelli” adus în țară de stolnicul Constantin Cantacuzino. În 1700, se tipărește la tipografia de la Snagov, ”Floarea darurilor”, iar în 1713, vestitul roman fantastic al lui Alexandru cel Mare, ”Alexandria”. 
În a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, slavonismul sucombă sub opresiunea turcilor, iar în ritualul bisericesc precum și în cărțile sfinte pătrunde limba greacă deoarece limba română nu era pe deplin pregătită să ia locul slavonei. Limba greacă se bucura de mare cinste chiar și în Italia catolică. Astfel, Constantin Brâncoveanu reorganizează școala greacă din București care fusese întemeiată de înaintașul său Cantacuzin. L-a adus în fruntea școlii grecești pe Sevastos Kimenitul (originar din Trapezunt) tocmai de la Constantinopol. Fost elev al lui Alexandru Mavrocordat își desăvârșise studiile în universitățile italiene și era un om de un rafinament și o cultură extraordinară, drept care, Brâncoveanu îl așeza la masă ”mai sus de toți boierii”, ”cinste pe care un alt domn la un alt profesor n-a dat și nici nu dă” (Daponte). Sevastos Kimenitul a redat în greaca vulgară ”Etica nicomahică” a lui Aristotel și ”Învățăturile dogmatice ale Bisericii Răsăritului”. În 1702, marele învățat se stinge din viață și Brâncoveanu, dorind să introducă clasicismul elin, dar și să întărească ortodoxia a adus dascăli greci renumiți, cu studii în Occident precum: Ioan Comneanul, profesor de fizici matematici cu studii la Padova, Panait Sinopeus, Maiota. Chiar și copiii domnitorului învață greaca și studiază la școala grecească. 
Atrași de sprijinul pe care Constantin Brâncoveanu îl oferă culturii grecești, marii patriarhi și mitropoliți ai Răsăritului vin la curtea lui bogată să ceară sprijin și milă pentru bisericile lor strivite de stăpânirea turcească și pentru întărirea ortodoxiei. În fruntea tuturor se afla patriarhul Dosoftei al Ierusalimului, adus de Brâncoveanu din Iași, precum și nepotul acestuia Hrisant Notara care studiase la Padova și călătorise prin toată lumea. Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului a fost conducătorul întregii ortodoxii în vremea lui  Constantin Brâncoveanu. Domnitorul român chiar a încercat să întemeieze o tipografie pe lângă scaunul patriarhal de la Constantinopol, dar nu i-a izbutit din cauza turcilor. 
„Se fălea mult sprânceana occidentală, mai nainte, scrie Sevastos Kimenitul, cu toată înțelepciunea și cu tiparul, că editează cărți orientale. Pentru amândouă acestea au răsărit harul creștinilor aiciea, și în învățături și în tipografii - prin osârdia și cheltuiala mânei tale celei mărinimoase și inspirate de Dumnezeu, Domnitorule cel mai perfect între  credincioși, Constantine prea mare...”
Politica creștină a lui Constantin Brâncoveanu (unul dintre acei ”regi ascunși„ ai umanității)  se înscrie în liniile trasate de înaintașii lui Basarabi și s-a exstins asupra întregului Răsărit ortodox fără nicio intenție ascunsă. Merită să amintim darurile în bani, în cărți și în manuscrise alumniate pe care le-a trimis în tot Răsăritul până departe, în Asia- Mică. Era supranumit Altin-bei- Prințul Aurului.
La începutul secolului al XVIII-lea, a venit la curtea domnească de la București patriarhul Antiohiei, Athanasie IV Dabbas și  aflând domnul român că preoții creștini din Arabia nu pot ține slujba după cuviință din cauza sărăciei a pus pe ieromonahul Antim Ivireanul din Mănăstirea Snagov să sape litere arabe și să tipărească pe seama domniei cărți pentru credincioșii din Arabia. Așa s-au scos de sub teascurile tipografiei în 1701 un Liturghier și în 1702 un Ceaslov. În 1706 a întemeiat prima tipografie  arabă din Alep unde s-a tipărit prima Psaltire arabă care avea pe dos titlul stemei Țării Românești cu inițialele lui Constantin Brâncoveanu în greacă.
Faima despre  generozitatea domnului și despre tipografiile pe care le-a susținut a ajuns până la ivirii din Munții Caucazului, fiind comparat cu ”Ptolomeu, vrednic de cununile cerești”.
În 1704, călugărul Domentie Bagrationi, fratele regelui Vahtang al VI-lea al Kartaliniei, călătorește în Muntenia și Moldova, însoțindu-l pe Patriarhul Dosoftei al II-lea al Ierusalimului. Aici se întâlnește cu Sfântul Antim Ivireanul și discută despre posibilitatea înființării unei tipografii la Tbilisi. Între 1705-1706, regele Vahtang al VI-lea are un schimb de scrisori cu Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu și-i cere sprijin pentru tipografie. Regele studiase  manuscrisele poemului „Voinicul în piele de tigru” și pe baza lor a redactat pentru prima dată poemul în întregime prelucrându-l și dându-i coerență. Pe lângă cărțile religioase intenționa să tipărească și acest poem.
Și de astă dată, Sfântul Antim Ivireanul, ajuns egumen al Râmnicului, pregătește materialul pentru tiparniță,  poansoanele și matrițele, toate  fiind confecționate pe spezele domnitorului Constantin Brâncoveanu. În 1707, Tipograful Mihail Ștefanovici (Iștfanovici), cel mai bun ucenic al lui Antim Ivireanul și nepot al renumitului tipograf Ștefan care tipărise în 1648 ”Noul Testament de la Bălgrad”, pleacă la Tbilisi cu o echipă de tipografi români.
În anul 1709, sunt trimise în Țara Românească două exemplare ale primei Evanghelii tipărite în georgiană: unul generosului domn, Constantin Brâncoveanu, și altul neobositului egumen, Antim Ivireanul, cu dedicații din partea Regelui Vahtang al VI-lea care exprimă  recunoștința poporului georgian. Mihail Ștefanovici și echipa lui au tipărit între anii 1709-1711, un număr de 14 cărți dintre care 11 cu conținut liturgic și de învățătură, 2 manuale și poemul epic în versuri ”Voinicul în piele de tigru”.  Printre cărțile religioase a fost  și ”Liturghierul” pe care faimosul tipograf  l-a încheiat cu șase versuri românești scrise cu caractere georgiene:
”prekum cei streini doresc moșia seș(v)aze
kind sint întralte țare de nu p(o)t se șaze
și ka cei ce-s pre mare bătuț de phurtuna
și roaga pre dumnezeu de liniște buna
așa și tipographi do kerței spherșire
lauda nenc(e) tata dau și mulțemire”
 
”Precum cei străini doresc moșia să-și vază
Când sunt într-alte țări, de nu pot să șază,
Și ca cei ce-s prea mulți bătuți de furtună
Și roagă pre Dumnezeu de liniște bună,
Așa și tipograful, de-a cărții sfârșire,
Laudă neîncetată dă și mulțumire.”
Doi ani mai târziu după acest Liturghier, este tipărită și prima ediție, îngrijită și comentată de Vahtang al VI-lea,  a poemului ”Voinicul în piele de tigru”  de Șota Rustaveli considerat una dintre cele mai minunate creații ale geniului omenesc. Risipiți prin munții inaccesibili ai Georgiei sunt oameni care cunosc și recită toate cele 1600 de catrene, iar poemul a făcut parte de multe ori din zestrea mireselor pentru a fi lăsat moștenire generațiilor care urmau să vină.
În 1712, tipograful Mihail Ștefanovici pleacă la Moscova ca sol al regelui Vahtang al VI-lea și al Patriarhului Hrisant Notara al Constantinopolului,  apoi,  în Olanda, să cumpere o nouă tiparniță cu care  se tipărește în limba georgiană Laudele Maicii Domnului și alte câteva cărți de ritual religios. În cei 5 ani cât a stat în Georgia, Mihail Ștefanovici a format primii tipografi locali care au lucrat până în 1722 când tiparnița a fost distrusă de turci.
„În Prefaţa închinată dascălului său şi aşezată în fruntea Molitfelnicului pe care l-a tipărit la Râmnic, în anul 1706, Mihail Ștefanovici spune: ”Aici în ţara noastră nu ca acel egiptenesc Faraon, ci cel blând asemenea lui David, prea luminatul, zic, şi înălţatul nostru stăpân şi domn Constantin Brâncoveanu Voievod, aflându-te şi văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit nu întru dezlegări de visuri [...], ci întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri, carele văzându-le şi cu mintea pricepându-le minunatul acesta domn, au zis: au doară vom afla om ca acesta?”
Sfântul Martir și Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Țării Românești între anii 1688 – 1714. În 1714, pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toții sunt prăznuiți pe 16 august, sub numele de Sfinții Martiri Brâncoveni.
14.08.2021
 

Cenaclu Literar: