Etienne -Maurice Falconet (1716-1791)

Etienne -Maurice Falconet (1716-1791)

 

 

 

”În fața gării Finlanda, una din cele cinci gări prin care călătorul poate ajunge în acest oraș sau prin care îl poate părăsi, chiar pe cheiurile Nevei, se înalță statuia omului al cărui nume orașul îl poartă astăzi. De fapt, în fiecare gară din Leningrad există un monument asemănător,  fie o statuie în mărime naturală în față, fie un bust masiv în spate (...)...pe celălat mal, la vreo trei kilometri mai jos pe cursul fluviului, se află un monument care poartă numele celui care la rândul său a dat numele orașului la fondarea acestuia: Petru cel Mare. Imobilitatea acestui monument, cunoscut pretutindeni sub denumirea de ”Călăreul de aramă” se poate explica în parte prin modul neîntrerupt în care a fost fotografiat. Este un monument impresionant, de vreo șase metri înălțime, capodopera lui Etienne- Maurice Falconet, recomandat comanditarului, adică Ecaterinei a II-a, de către Diderot și Voltaire. Deasupra unei stânci de granit, adusă aici de pe istmul Kareliei, se înalță Petru cel Mare în șa, ținând în frâu un cal ce simbolizează Rusia întinzându-și dreapta spre nord.”

 (Iosif Brodski, ghid printr-un oraș redenumit)

Etienne- Maurice Falconet (1716-1791), creatorul ”Călărețului de aramă” este unul dintre sculptorii destul de puțin cunoscuți în afara Franței. A fost contemporan cu Pigalle, fiind cu doi ani mai tânăr ca acesta. S-a născut într-o familie modestă de meșteșugari și n-a avut decât o educație sumară. În 1734, intră ca ucenic în atelierul lui Lemoyene unde a ucenicit și Pigalle și rămâne până în 1745, vreme de doi ani, cei doi artiști  fiind chiar colegi de atelier. Era o persoană extrem de dificilă- egocentric, certăreț;   devenea violent atunci  când cineva îndrăznea să-l contrazică. A avut un parcurs destul de lent în carieră- abia în 1754 este ales membru al Academiei, iar peste șapte ani a ajuns profesor la Academie.  Deși n-a primit nicio comandă de la Coroană, sub  protecția doamnei de Pompadour, Falconet a fost numit director al Manufacturii de porțelan de la Sevres unde a stat până în 1766. În această perioadă a creat numeroase figuri de porțelan rococo mici precum ”Cupidon amenințând”, din 1758.

Între 1753 și 1766 a avut și o comandă de sculptură monumentală, decorarea cu opt statui a două capele din biserica Saint-Roc din Paris. ”Hristos în agonie”, influențată mult de Tereza lui Bernini,  e singura  lucrare care s-a mai păstrat

Deși  ca om era mai  degrabă nesociabil și arțăgos, Falconet avea o minte strălucitoare. Știa greacă și  latină și era un clasicist desăvârșit. A scris și a publicat în 1781 șase lucrări în care și-a adunat traducerile și notele personale polemizând deseori pe teme literare cu personalități celebre, chiar și cu Voltaire. A avut o strânsă prietenie cu Diderot vreme de câțiva ani care, la un moment dat,  s-a rupt.

Dar, lucru surprinzător, apogeul de sculptor nu l-a avut Falconet în Franța, ci în Rusia la Petersburg. Datorită prieteniei cu Diderot i-a fost prezentat reginei Ecaterina a II-a care era o mare admiratoare a oamenilor Luminilor. Așa că, l-a invitat în Rusia să facă un monument ecvestru din bronz lui Petru cel Mare. În 1768, Falconet a făcut o statuie  din ipsos în dimensiuni reale pe care a turnat-o în bronz prin procedeul cire perdue https://en.wikipedia.org/wiki/Lost-wax_casting (metoda cerii pierdute – găsim ceva asemănător la închistrarea ouălor). Turnarea a fost încheiată în 1778 , iar în 1779, Falconet a plecat din Rusia înaintea dezvelirii staturii. A fost incredibil faptul că  un sculptur care realiza figurine rococo de Sevres să facă unul dintre cele mai mari monumente ecvestre din  toate timpurile. L-a avut tot timpul aproape pe Ministrul rus al Artelor Frumoase, Bețki care i-a cerut o statuie asemănătoare celor din Paris. I-a sugerat chiar să-l ia drept model pe Marc Aureliu. În cele din urmă, Diderot a avansat ideea cea mai potrivită: să ia drept model statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV lea care trebuia să fie executată de Le Brun. El îi scria lui Falconet:

”Arată-ți eroul cățărându-se pe stânca abruptă, care servește drept soclu, și silind barbaria să de aînapoi. Fă să țâșnească jeturi de apă într-un bazin rustic și sălbatic...Fă ca barbaria să apară  cu părul pe jumătate despletit, pe jumătate strâns în cozi, cu trupul acoperit de o piele de animal, întorcându-și privirea neîmblânzită către eroul tău și amenințându-l...pe o latură a monumentului vreau să văd Dragostea Poporului cu brațele ridicate către legislatorul tău, urmându-l cu privirile și cu binecuvântările ei fierbinți; de cealaltă parte, să fie Simbolul Națiunii șezând pe jos, bucurându-se liniștită de bunăstare, tihnă și siguranță. Aceste figuri așezate astfel...vor alcătui un tot sublim și vor prezenta un spectacol interesant din toate părțile.”

 

La rândul lui, Falconet i-a răspuns lui Diderot:

 ”Acest monument va fi simplu. Personificări ale Barbariei, ale Dragostei Poporului și Națiunii nu vor exista. Asemenea figuri i-ar da poate monumentalului un aspect mai poetic. Dar când ai ajuns la vârsta de cincizeci de ani în profesia mea, trebuie să simplifici proiectul dacă vrei să atingi cel mai înalt scop (si on veut aller jusqu au dernier acte)”. Apoi, adaugă: ”Țarul nu poartă sceptru. Ridică brațul drept într-un gest de binefacere față de țara prin care călărește. Escaladează stânca, și ea îi servește drept soclu și este totodată emblema dificultăților biruite de el. De aici, mâna părintească, de aici, galopul pe stânca povârnită. Iată concepția pe care mi-a oferit-o Petru cel Mare.”

 Lui Diderot, Falconet i-a rămas dator cu ideea stâncii alegorice care, de fapt, îi aparținea lui Bernini. Într-un desen de Losenko după modelul de ghips al monumentului se vede un șarpe ce leagă potcoavele de coada calului. Falconet a explicat că șarpele simboliza invidia pe care a bravat-o Petru cel Mare. Îmbrăcămintea monarhului e foarte sugestivă: simplă, fără zorzoane care, vorba lui Falconet, a avut  un mare impact asupra maselor, mai târziu. Statuia realizată de Falconet se înscrie, mai degrabă în liniile neoclasicismului decât în cele ale barocului. Artistul a avut și discipoli, iar  cel căruia i s-a consacrat în întregime a fost Pierre Puget  pe care l-a recomandat și reginei Ecaterina a II-a. Falconet a lăsat și un volum de ”Reflexii asupra sculpturii”, scris în 1760,  în care susține că actul de creație stă în modelul din lut: 

”Printre dificultățile sculpturii, spune Falconet, e una bine cunoscută și care merită cea mai mare atenție din partea artistului. Aceasta este imposibilitatea de a reveni și de a face modificări fundamentale în întregul său în părțile compoziției odată ce marmura a fost eboșată: motiv puternic pentru a hotărî realizarea modelului și pentru a-l face în așa fel încât sculptorul să-și poată realiza marmura fără șovăire. De aceea, pentru lucrări mari, mai toți sculptorii își execută modele sau cel puțin modele-schițe, pe locul unde le vor sta lucrările. Pentru că doar acolo se pot încredința de lumina justă, de umbre și de impresie generală corectă a lucrării care, compusă în lumina atelierului, ar putea fi destul de izbutită, dar în decorul ei propriu ar putea arăta fosrte prost.”

Ca și pentru Bernini, pentru Falconet, montarea medelelor de dimensiuni reale pe locul de destinație a devenit un act necesar în vederea folosirii în siguranță a metodei de punctare.

01.09.2021

m.s.

Cenaclu Literar: