Orfeu

Orfeu

 ”A muri înseamnă a fi inițiat”, spunea Platon. Pe 21 septembrie 1962,  doi arheologi, Robert Paget și Keith Jones făceau o descoperire epocală pe coasta vestică a Italiei, în golful Baiae: era ”poarta de intrare în Hades”. Un pasaj subteran de 183 de metri ducea către un râu cu apă clocotitoare (”râul Styx) la 45 de metri sub pământ. Galeriile de acces au o înălțime de 1,83m și o lățime de 53 de cm și au un sistem de ventilație foarte sofisticat,  pentru epoca în care au fost construite, care menține o temperatură constantă a apelor termale subterane. E, pur și simplu, un Hades tăiat în piatră a cărui descriere o putem găsi în ”Eneida” lui Virgiliu, locul prin care au trecut Ulise, Enea și Orfeu.  Acest templu din Golful Baiae  era singurul loc de pe pământ unde li se permitea celor vii să pătrundă în lumea de dincolo în schimbul unei ofrande  generoase. Împăratul Octavian Augustus  i-a dat ordin lui Marcus Agrippa să închidă porțile infernului. Tone de pământ și blocuri de piatră au obturat această intrare, iar în anul 63 e.n. un mare cutremur de pământ a desăvârșit acțiunea. Astfel, templul Oracolului morților construit de antici a intrat în uitare. Au fost multe speculații legate de rolul și modul în care se desfășurau ritualurile acestei școli a misteriilor. Predarea nu se făcea verbal, ci prin trăirea directă a experiențelor interioare ale sufletului, neofiții având prilejul să experimenteze în mod direct adevărurile ocultate ale acestei călătorii către lumea de dincolo. Parcurgerea acestui tunel le oferea confruntarea cu cele mai profunde spaime lucru care anticipa propria călătorie după moarte. Se spune că preoții și preotesele care oficiau în acest templu al Oracolului morții nu vedeau lumina zilei niciodată.

 Cei care au auzit de tradițiile populației Kogi din Columbia știu că bătrânii tribului selectează cei mai dotați copii și-i cresc exact în aceleași condiții pentru a le dezvolta vederea lăuntrică. Această religie a misteriilor avea drept scop inițierea în vederea Morții și a Renașterii și a avut o influență uriașă asupra civilizațiilor din antichitate- de la cultul Demetrei până la cel al lui Dionysos;  de la Misterele lui Isis până în îndepărtata Indie ( cultul zeiței Durga); din Turcia unde se serba cultul Magnei Mater (Truqas) și până la Roma unde secole la rând cultul misteriilor reda legătura dintre Soare și Venus sau mitul Persefonei cea răpită de Pluton, zeul Infernului; din Siberia până în Caucaz și  până în Australia.  Tot ceea ce se știe este că aceste tradiții își au rădăcinile în preistorie, au fost preluate , îmbogățite și încorporate fiecărui nou orizont religios așa cum a fost și în cazul lui Orfeu.  La Eleusis și în ceremoniile orfico-dionisiace, mystes se supunea inițierii pentru a transcende condiția umană și pentru  a dobândi un mod de a fi superior, suprauman. Grație inițierii, neofitul devenea egalul zeilor, adică, în termeni creștini, ”se mântuia” în eternitate.

Unul dintre argonauții care s-au alăturat lui Iason în căutarea lânii de aur a fost și fiul regelui trac Oiagros, Orfeu. Deși tracii erau războinici renumiți, Orfeu, crescut și educat de mama sa, căreia i se mai spunea și muză,  era renumit pentru talentele lui artistice. Se spune că frumusețea muzicii sale făcea să plângă chiar și plantele și animalele. Potrivit  istoricului Diodor din Sicilia, tânărul Orfeu era extrem de sensibil și ”neîndoios cel mai bun de care ne aducem aminte”, astfel încât, ”atmosfera bădărănească din Tracia” nu putea să-l atragă.

Grecii antici venerau Egiptul care avea o cultură străveche și deosebit de bogată în tradiții și preluaseră multe dintre miturile egiptenilor. Preoții egipteni erau păstrătorii unui veritabil tezaur spiritual și de aceea marii înțelepți și filozofi ai Greciei mergeau ca discipoli ai acestora. Tânărul Orfeu a ajuns pe malurile Nilului unde a învățat tehnici rituale arhaice de autopurificare și misterele vieții de după moarte precum și filozofie. Deosebit de charismatic, cu o educație aleasă și dăruit cu talent muzical, Orfeu părea din altă lume printre cei din neamul său. Se știe că majoritatea tracilor erau adepți ai cultului lui Dionysos, plecau beți la război și dansau pe străzi participând la adevărate orgii. Religia aceasta era practicată mai ales de femei  pentru că în timpul sărbătorilor aveau posibilitatea să se lepede de rolurile rigide și restrictive impuse de societatea elină și se dezlănțuiau spre a se elibera de frustrările acumulate. Spun legendele că  le cădeau pradă animalele sălbatice și, uneori, chiar câte un bărbat pe care-l sfâșiau membru cu membru devorându-i carnea crudă. Devorarea victimelor era o modalitate de a primi forța vitală de la Dionysos zeul născut din ”coapsa” lui Zeus. Format și educat în contextul  sobru al templelor egiptene, Orfeu era îngrozit de violența, bețiile și orgiile sexuale asociate cultului lui Dionysos. Era conștient că nu le putea schimba credința celor din neamul lui, dar a început să-i învețe să fie mai temperați, să nu mai mănânce carne crudă și să bea mai moderat.  

Zeul Dionysos pe care-l sărbătoreau tracii a fost fiul unei muritoare care s-a iubit cu Zeus. Ambițioasă fiind, i-a cerut  lui Zeus să i se înfățișeze așa cum era cu adevărat. Acesta a refuzat-o la început, dar, până la urmă, a cedat rugăminților ei și la vederea lui Zeus a fost complet anihilată precum Luna nouă de către Soare.  Zeului suprem i s-a făcut milă și i-a salvat fătul pe care l-a adăpostit în propriul corp. Așa s-a născut copilul divin, Dionysos, care și-a readus mama la viață oferindu-i nemurirea și un loc printre stele.  Această epifanie ne reamintește că toți avem potențialul de a deveni ființe divine prin uniunea mistică cu divinitate,  bazată pe iubire, însă  experiență divină  determină,  totodată, pierderea condiției a tot ceea ce am fost înainte și accederea pe o treaptă superioară a spiritualității. Titanii,  adversarii zeilor, au devenit geloși pe copilul divin și urându-l  atât de mult l-au ucis și i-au devorat carnea. Văzând crima, zeița Atena s-a dus la Zeus să-i spună grozăvia, dar ajuns prea târziu. Furios, Zeus aruncă fulgerul spre titani prefăcându-i în cenușă. Între timp, Atena a găsit un rest din micuțul Dionysos și l-a recreat. Mitul lui Dionysos are corespondență în mitologgia egipteană fiind foarte asemănător cu mitul lui Osiris. S-a speculat chiar că Osiris și Dionysos sunt unul și același zeu.

Orfeu, fost discipol al preoților egipteni, a dat propria interpretare mitului grecesc:  în viziunea lui, Dionysos semnifică forța întreului Univers, conștiițna unificată a cosmosului. El simbolizează, de fapt, extazul conștiinței cosmice și nu beția așa cum credeau adepții cultului.  Rolul zeiței Atena a fost acela de a reinstaura un echilibru pierdut și de a reface unitatea primordială pierdută. Pentru a ajunge la această stare de extaz este nevoie de o luptă ”titanică”  de autopurificare cu propria natură umană dusă pe parcursul mai multor vieți.

Se știe că Orfeu fondase o frăție a inițiaților (doar bărbați) care studiau mitul din această perspectivă. Viața lui a sfârșit tragic din acest motiv, întrucât femeile trace s-au răzbunat pe el și într-o criză de isterie bahică l-au prins, i-au sfâșiat trupul și l-au devorat, așa cum au făcut titanii cu Dionysos.

După moartea lui Orfeu, secole la rând, înțelepciunea lui și misteriile  inițiate de el i-au influențat pe greci. Și nu numai. Unii cercetători au găsit similitudini între misterele orfice și ritualurile primilor creștini, între Orfeu și Iisus. În tradițiile antice, Orfeu era supranumit și ”păstorul cel bun” și ”pescarul”, amândoi au fost discipoli ai preoților egipteni, amândoii s-au întors din morți, amândoi au trimis un unic mesaj omenirii, de-a renunța la violență  și au propovăduit iubirea. ”Trăiți simplu și iubiți-vă!”, a fost mesajul lor. Pe o tăbliță descoperită de arheologi într-un mormânt al cultului orfic s-a găsit inscripția: ”sunt fiu al Pământului și al Cerului înstelat, prin urmare, obârșia mea e cerească”. Probabil că acesta a fost și unul din motivele pentru care elenii și romanii l-au considerat, primii, pe Iisus ca fiind cel mai mare mântuitor al omenirii.

Chiar dacă acum se știu destul de puține lucruri, profetul și muzicianul  Orpheus (așa cum îl numeau grecii antici) a întemeiat una dintre cele mai misterioase și marcante tradiții occidentale. A trăit  aproximativ între 750-700 î.e.n și a fost primul mare înțelept al lumii antice.

Cenaclu Literar: