Din jurnalul lui Romain Rolland

Din jurnalul lui Romain Rolland

 

Istrati. Era prima data când îl vedeam după călătoria sa în Rusia. Petrecuse (din nefericire) câteva săptămâni la Paris unde s-a lăsat din imprudență intervievat de Nouvelles Litteraires în contextul  unui contract pe viață (chiar și după moarte) cu editura Rieder. Am prevăzut că va veni ziua când scâpând din lanțurile în care-și băgase gâtul va rupe condeiul și va refuza să sscrie. Apoi, a plecat la Nisa unde s-a pricopsit, naiba știe de unde (asta e specialitatea lui) cu TBC și cu mania lui de vagabond a plecat la Montana fără să se îngrijească. Asta pentru că îi lipseau banii necesari s-o ia pe Bilili a lui și s-o ducă la Viena să trăiască cu ea acolo. L-am găsit mai trist ca niciodată, închircit ca un vrej bătrân - foarte slăbit. A dus o viață extenuantă timp de un an și jumătate, traversând Rusia,   pricopsindu-se cu malarie, sciatică și cu tot ce te poate blagoslovi acest pământ, călărind fără să învețe vreodată alegându-se cu o boală de stomac ajungând până la pierderea cunoștinței, incapabil să se oprească să să odihnească pentru a evita orice suferință a corpului sau spiritului. Ceea ce l-a domolit- ruinat cum zice el, a fost experiența prin care a trecut în Rusia revoluționară. Și-a pierdut, așa cum spune el,  pofta de viață, încrederea în revoluție și chiar încrederea în om. Și cu ce s-a ales? La ce bun să scrii, pentru ce să te agiți, pentru ce să trăiești?

Am impresia, de altfel,  că reacțiile lui sunt exagerate așa cum îi sunt și așteptările. Evident  dacă îi limităm viața doar la speranța că-i de ajuns  o revoluție și că prin ajungerea la conducere a clasei muncitoare obținem o societate perfectă, suntem condamnați să fim dezamăgiți de la o zi la alta până ajungem la disperare, spun asta gândind la acest om care și-a sacrificat jumătate din viață pentru revoluția din Balcani. Tocmai a învățat că aceste mișcări revoluționare, în care s-a implicat total dezinteresat, erau alimentate de Rusia bolșevică. Și asta nu poate să accepte! Faptul că pentru bani sunt uciși sărmanii îl sufocă de oroare și dezgust.

Altfel, cred că aceste știri nu sunt din surse prea curate, ci impregnate de ură: pentru că el a căzut în mâinile unor anarhiști revoluționari de teapa lui Victor Serge ( Víktor Lvóvici Kibálciici) și aceștia sunt cei mai mari inamici ai comunismului; ca de obicei, frații sunt cei mai mari dușmani. Nu există scelerați care să nu fie gata să impute sau să insinueze greșeli rivalilor lor. Este imposibil să presupui că  știre asasinării lui Raymond Lefebvre din ordinul bolșevicilor, care n-a găsit susținere în Franța la conservatorii noștri, ar fi fost prinsă din zbor de acești dizidenți și picurată așa într-o doară la urechile lui Panait Istrati care a fost atât de oripilat la auzul ei. De altfel, este imposibil de aflat  că  există cel mai mic indiciu al unei astfel de propuneri. Nici nu mai are importanță. Calomnia a fost făcută, și rana nu se va mai vindeca. Istrati nici nu trebuie s-o mai creadă  pentru că suspiciunea i-a fost deja inoculată.

Spunea că atunci când a ajuns în Rusia (dacă nu mă înșel în toamna anului 1927) era plin de iubire și entuziasm; a stat aproape un an  și s-a convins de justețea și loialitatea bolșevismului încât a scris o scrisoare să se pună în slujba lor, cerând să fie însoțit de membrii GRU pentru a traversa Rusia – i se părea că aceasta putea fi o garanție a integrității lui revoluționare față de guvernul sovietic și că altceva nu va mai solicita. Cu o astfel de escortă n-ar fi putut să trăiască nimic care să-i întrețină entuziasmul și nu s-ar fi putut hazarda să critice sau să se plângă de ceva. Apoi, când a plecat în Grecia cu prietenul său Kazantzakis, mirajul încă nu se risipise, amândoi i-au scris lui Stalin asigurându-l de  devotamentul  lor până la moarte. Și când ajunge în acest punct al povestirii, Istrati se oprește și zice. ”De ce n-am murit înainte să mă reîntorc? Aș fi murit încrezător în Rusia” Pentru că s-a reîntors, fiind amândoi expulzați din Grecia după ce au primit amenințări grave- adevărul începuse să se decanteze.

A  fost martor în sudul Rusiei la o mulțime de întâmplări inerente: cu funcționari oficiali, cu membri ai GRU care au abuzat de puterea lor. A crezut că erau niște fapte de excepție despre care guvernul nu știa și pe care el le denunță către seful GRU. Scrisoarea lui n-a fost publicată, n-a primit răspuns, dar nu se știe cum a ajuns  vestea la muncitori. Astfel, Istrati le-a câștigat încrederea și li s-au dezlegat limbile.  După ce au citit articolul, deja, câțiva au îndrăznit să-i spună că lăuda binefacerile regimului: ”Atenție, tovarășe Istrati...Asta nu...E bună pentru Barbusse sau pentru Gorki...Așteptăm altceva de la tine.” Dar când s-au lămurit că  de fapt a îndrăznit să vorbească cu duritate GRU-ului imaginea lui a fost aureolată  și confidențele au început să curgă . Din acest moment, a străbătut  orașele, uzinele, complexele industriale sau educative privindu-le cu alți ochi: a văzut hoția, sabotajul, lipsurile enorme mascate și opresiunea conștiințelor, călușul pus în gura celor care îndrăzneau să spună lucrurilor pe nume, obligarea sub pedeapsa cu moartea prin înfometare sau expulzarea,  riscul de a fi o parte inertă din mașinăria statului, fără a avea puterea de a se opune.

 

(Din vol. Panait Istrati Romain Rolland, Correspondance 1919-1935

Trad. Maria Sava)

 

 

 

 

Cenaclu Literar: