Discretul Pessoa

Discretul Pessoa

 

 

”Sunt timid și-mi repugnă să dau la iveală neliniștile mele.”

Din momentul în care s-a ivit în lume și până la sfârșitul vieții, poetul Fernando Pessoa a fost de-o discreție exemplară datorată nu atât de mult educației și conjuncturilor în care viața la aruncat, cât structurii lui intime. ”M-am născut, spune Fernando Pessoa prin vocea lui Bernardo Soares, într-o vreme când  toți tinerii își pierduseră credința în Dumnezeu, din același motiv din care părinții lor o avuseseră – fără să știe de ce.  Atunci, cum spiritul uman tinde în mod firesc să critice fiindcă simte, și nu fiindcă gândește, mai toi acești tineri au ales Umanitate ca pe un soi de substitut al lui Dumnezeu. Însă eu aparțin, totuși acelei specii de oameni care se situează întotdeauna la marginea speciei lor,  care nu văd doar mulțimea apartenenței lor, ci și uriașele spații existente alături. Iată de ce eu nu l-am abandonat pe Dumnezeu atât de decisiv ca ceilalți, nici n-am acceptat vreodată ideea de Umanitate.”

Provenind  dintr -o familie iudaico-luso-britanică sau, cum spune el, ”un amestec de cavaleri și evrei”, Pessoa are o ”copilărie liniștită” și singuratică. Moartea timpurie a tatălui îl determină pe copilul retras din fire să se maturizeze înainte de vreme. După câțiva ani de văduvie și singurătate, Dona Maria, mama lui Pessoa,  se recăsătorește și își urmează soțul, militar de profesie, la Durban  în Africa de Sud. Copilul îi va purta o amintire frumoasă tatălui vitreg:

”Tatăl meu cel vitreg

(Ce om! Ce suflet și inimă largă!)

Își apleacă trupul său viguros

De atlet cumpătat sănătos

Cum stă în fotoliul cel mare

Și ascultă, fumând dar și cugetând

Iar ochii lui albaștri nici n-au culoare.”

Peste ani, când tatăl decide să rămână definitiv în Africa, iar tânărul Pessoa vrea să se întoarcă la Lisabona, relația lui cu familia  se deteriorează. ”M-am săturat să vărs lacrimi de milă pentru mine însumi. În familia mea nu există înțelegere pentru starea mea mentală- nu, niciuna. Râd de mine, mă iau peste picior, nu mă cred, spun că doresc să fiu cineva extraordinar. Ei nu pot înțelege că diferența între a fi și a dori să fii cineva extraordinar este conștiința adăugată dorinței. Nu am pe nimeni în care să am încredere. Familia mea nu înțelege. Familia mea nu înțelege nimic. Un om poate să sufere la fel, indiferent dacă e îmbrăcat în mătase, sau dacă poartă un sac, sau o pătură ruptă. Ajunge!”

Singurul loc în care se simte în siguranță și se bucură de viață  e printre cărți- învățase de pe la 3 ani să recunoască literele, iar la 4 ani știa deja să scrie fraze întregi. Primii pași în lumea cărților îi  ghidase mama și copilul avea deja preferințe pentru anumite cărți cu care dormea la căpătâi. Febra pentru lectură crește cu anii și este invers proporțională cu însingurarea, cu retragerea dintre oameni și de aceea venirea la Lisabona însemna pentru el o mai mare libertate de a citi și de a scrie după pofta inimii.

”...Eu , veșnic exclusul de pretutindeni

Și de la relații sociale și de la plăcere

Vai de mine! Și nimeni care să înțeleagă

Dorința mea de a  transforma totul în transcendent”

(Fernando Pessoa)

 

La scurt timp după ce ajunge în Lisabona începe să frecventeze Cursul Superior de Litere de la Școala de la Arco de Jesus unde se înscrie la specializarea - diplomație. Timiditatea, educația engleză, vestimentația, lipsa  prietenilor și a iubitelor îl deosebesc de ceilalți studenți. Portugalia intră într-un con de umbră din cauza instabilității politice cauzată de fricțiunile dintre  monarhiști și republicanii lui Franco. Pessoa dezaprobă cu toată ființa lui autoritarismul din acele vremuri și creează Ordinul Chibritului Stins (al valorii, loialității și al meritului prostiei) care are ca ”decorație un cap de bou din bronz cu un chibrit stins în gură” pentru a-i promova pe ”promotorii prostiei naționale deși ”prostia nu are patrie”. Curând renunță la facultate și se simte inutil și îmbătrânit la cei 21 de ani ai lui:

”Eu sunt un deșert imens

 În care nici măcar nu stau.”

Pe de altă parte completa: ”Nu există decât o singură artă, să trăiești. Problema e că acest trăit mă înspăimântă și mă torturează.” De aici încolo, Fernando Pessoa va trece prin viață precum Sfântul Bartolomeo jupuitul de viu   ce-și purta singur povara  propriei piei, în spinare. Este refracatar în fața tuturor convențiilor sociale și se ține cât poate la distanță de prietenii inutile, de bârfe.  ”Nu fac vizite, și nici nu umblu în vreo societate - nici nu sunt de saloane, nici de cafenele” la ce bun să mă las pradă unor conversații inutile, să rup din timpul gândurilor și proiectelor mele, sau cel puțin din cel al viselor mele care vor fi mereu mai frumoase decât conversația întâmplătoare”.

Fernando Pessoa era un tânăr educat, delicat, calm și vesel față de colegii săi de la locul de muncă. Oriunde se ducea era o prezență extrem de agreabilă, plină de curtoazie, un veritabil gentleman, după spusele contemporanilor, chiar dacă el afirma  despre sine că se simte ca ”un bătrân iezuit dezamăgit” (obosit)”, ”un surdo-mut urlând, cu voce tare, gesturile mele.” Râdea puțin, dar știa să-i  asculte pe ceilalți ca nimeni altcineva, se temea efectiv să vorbească pentru a nu-i răni cu vreo vorbă de prisos. Heteronimul Barao de Teive duce o viață identică cu a lui Pessoa. ”M-am situat întotdeauna la o parte de lume și de viață...Niciodată, nimeni nu s-a purtat urât cu mine, în niciun fel. Toți s-au purtat bine cu mine, dar cu distanță. Am înțeles imediat că distanța se află în mine, pleca de la mine. De aceea pot să spun, fără iluzii, că am fost mereu respectat. Iubit, sau îndrăgit nu am fost niciodată.”

Mărturiile surorii sale Teca coincid cu ale lui: ”era foarte rezervat ori părea distant față de ceea ce-l înconjura. Cu toate acestea a fost mereu extrem de delicat, ușor de mulțumit, nu îmi amintesc să îl fi văzut iritat. Nu ridica vocea niciodată, era extrem de educat. Avea întotdeauna pentru toți un cuvânt amabil, era ceea ce se numește gentleman. Asta era.” Și unica lui iubită, Ophelia Queroz, îi păstrează lui Fernando Pessoa amintirea unui bărbat discret, delicat, care nu vorbea niciodată despre problemele lui intime. Calm, rezervat, ”iradia în jurul lui o încântare nedefinită compusă dintr-o extremă curtoazie de bună dispoziție, plus un fel de intensitate febrilă care se întrezărea peste fațada lui  de aparent bună conviețuire.” (Pierre Horcade). Iar Antonio Cobeira declara că este ”un personaj afabil, cu o conduită perfectă, de o educație aleasă, incapabil de vreo lipsă de loialitate, onest peste măsură, delicat, trist, timid.” 

Și cu toată această discreție a lui, puținii prieteni pe care îi avea știau cu certitudine că Maestrul era el. Sigur că erau și persoane care nu agreau felul lui de-a fi, îl considerau un taciturn lipsit de farmec. ”Nimeni nu știa, de fapt, cine era Fernando Pessoa”, spune Luis de Oliviera Guimaraes.

Obișnuia să converseze cu chipul aplecat pe braț, cu un surâs fluturându-i pe chip, vorbind de parcă s-ar fi adresat unei persoane invizibile căreia nu-i transmitea altceva decât ceea ce spunea în cele câteva cuvinte.

”Cine a pus în vocea mea care e sunet gol

Miracolul cuvintelor precum și forma lor

Sau miracolul și mai de preț, care este al înțelesului?

Vocea mea, gălăgia mea

Se iluminează pe dinlăuntru.”

( Fernando Pessoa)

 S-a stins din viață într-o sâmbătă, la  sfârșit de noiembrie,  la   fel de discret precum atrăit. Deși în ultimele două zile  dinaintea morții a fost chinuit de dureri cumplite, nu s-a plâns, continuându-și rutina obișnuită de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic. Este internat de prieteni la Sao Luis de Franceses, cel mai scump spital privat din Lisabona. Măicuțele de la spital, cunoscând relația lui cu Ophelia o întreabă dacă n-ar dori să-și ia rămas bun de la prietenul său departe de privirile celorlalți. Cei doi rămân singuri. ”Priveghem orele care trec.” Ophelia îi pune mâna pe frunte, gest pe care poetul îl anticipase:

”Let thy hand rest

Upon my brow.

Let thine eyes smile

Into the unrest

Of mine eyes now

Thine for a while

(...)

All things have failed.

All hopes are dead.

All joys brief.

Ay, let thy hand,

As if it quailed

 

From feeling sad,

Give me relief!

No matter if

None understand.

 

Let thy hand sweep

Over my hair

One little while.

I seem asleep

But cannot bear

To feel me smile.

 

All things have failed.

All hopes are dead.

All joys brief.

Ay, let thy hand,

 

As if it quailed

From feeling sad,

Give me relief!

No matter if

None understand.

 

Ay, on my brow

Let thy hand be.

What life is now

Is worth so little

That pain seems brittle

And though a slough.

 

Put my hairback

From my brow` s pain.

There runs track

Of lightness through

My heavy brain.

 

What does this mean?

These words set

To an idle tune.

 

What I regret

Hath never been.

Lest my rest fret,

True rest, come soon!

 

(The mad fiddler (L` inconnue), Fernando Pessoa)

 

Cenaclu Literar: