Leonardo da Vinci (I)

Leonardo da Vinci (I)

 

 

 

 

”Nu mă disprețui, sărac nu sunt

Sărac e cel ce are prea multe dorinți.”

 

 

Leonardo da Vinci consemna într-una din evocările sale: ”Stând în leagănul meu, mi se păru că umbra unui vultur se aruncă spre mine, îmi deschide gura cu coada, vârându-mi-o printre buze.” Și chiar dacă era destul de sceptic în ceea ce privea credința în miracole, vise prevestitoare și alte eresuri, această amintire îl va urmări până târziu nemaiștiind să facă diferența între realitate și vis. Zborul va fi obsesia vieții lui.

Apariția pe lume a lui Leonardo da Vinci se datorează unui păcat al tinereții când Piero da Vinci, tânărul și senzualul vlăstar al familiei  care abia împlinise 23 de ani se îndrăgostește de o fată simplă, umilă, de la țară pe care n-o putea introduce în familia da Vinci. Cetățeni de vază ai localității Vinci, proprietari de pământ, unii dintre ei notari sau având alte funcții respectabile, membrii familiei da Vinci aparțineau unei adevărate dinastii cu vecime și  cu tradiție.  Din când în când,  câte unul dintre ei încălca cutumele rangului, așa precum făcuse tatăl lui Leonardo, prilej de-a mai împrospăta sângele neamului. Astfel, Leonardo da Vinci a fost rodul unei iubiri întâmplătoare. Ca să-l țină departe de alte năzbâtii pe tânărul notar, familia a decis să- l însoare chiar în anul în care s-a născut acest copil din flori, în anul 1452.

Tânăra țărancă a adus pe lume un băiețel blond, sănătos și voinic, dar s-a ales și cu  oprobriul comunității. Mulți ani mai târziu, a reușit să se căsătorească cu un plugar din Vinci. Soarta a făcut ca soția lui Ser Piero să nu poată aduce pe lume un prunc și familia da Vinci l-a luat pe micul Leonardo când a împlinit cinci ani. La recensământul din 1457, tânărul vlăstar este înregistrat ca ”fiu nelegitim”  al lui  Ser Piero, ceea ce pe vremea aceea era cât se poate de normal. Mulți bastarzi vestiți au urcat pe tronuri ducând mai departe succesul unor dinastii. Tânăra mamă vitregă, în vârstă de 21 de ani, s-a ocupat cum a știut ea mai bine de Leonardo, iar cu fratele ei, Alessandro Amadori copilul a legat o tandră prietenie. Însă cel care-i va fi cel mai apropiat acestui suflet luat de lângă amamă la o vârstă atât de fragedă va fi fratele tatălui său, unchiul Francesco. Cu toate acestea, despărțirea de mamă îl va marca   pentru totdeauna  - orice i se va oferi în casa tatălui său nu va putea substitui dragostea de mamă.

 Leonardo va fi un copil sensibil, apropiat mai mult de natura pe care o iubește cu patimă. Învață să scrie și să citească și capătă doar cunoștințe elementare de latină și  matematică neavând cine să se ocupe de el, tatăl său fiind mai tot timpul plecat la Florența. Avea o neostoită sete de cunoaștere, natura îi oferea atâtea enigme greu de dezlegat încât, în cele din urmă, simți nevoia să reproducă tot ceea ce vedea. Desenează flori, scoici, micile vietăți pe care le descoperă prin cele mai sălbatice locuri și pe care le aduce în odaia lui în care nimeni nu avea voie să pătrundă. Într-una din zile, un țăran îi aduce tatălui său un disc mare de lemn, decupat dintr-un trunchi de smochin, rugându-l pe notar să-l ducă la Florența și să i-l picteze un artist. Ser Piero îi promite că îi va face acest serviciu, dar uită o vreme și, între timp, lemnul se usucă și începe să se crape. În starea asta îl găsește Leonardo și începe să-l șlefuiască, îi dă lustru până obține o suprafață bună de pictat pe ea. Ser Piero se amuză de munca îndârjită a fiului și chiar îl tachinează crezând că-i doar o joacă de-a lui. Leonardo pictează pe bucata de lemn imaginea întunecată a unei peșteri care îi dăduse fiori într-una din peregrinările lui  și, undeva în umbră, un balaur ca-n basme cu ochii de jar care vărsa flăcări pe nări. Într-una din zile  pregătește pictura s-o arate tatălui:  într-un decor bine studiat astfel ca tabloul aflat pe un șevalet să apară în penumbră și să dea impresia de real, îl invită pe Ser Piero care, trage o sperietură pe cinste. Conștient că înfricoșătorul tablou  are valoare,  îl ia  și, fără știrea fiului, îl vinde pe 8 ducați unui negustor florentin, care, la rândul său, îl vinde ducelui de Milano pe 300 de ducați. Așa s-a vândut prima lucrare de artă a celui ce avea să devină un geniu incontestabil secole la rând, Leonardo da Vinci. Dându-și seama de talentul fiului, Ser Piero  cere părerea maestrului Andrea del Verrocchio,  decide să lase la o parte tradiția familiei și îl trimite ucenic la un pictor. Mulți dintre pictorii  și sculptorii contemporani cu el, precum Ghirlandaio, Pollaiolo, Botticelli, Verrocchio au început ca ucenici de argintari. Era vremea când încă se credea că un tânăr de rang nobil nu are ce căuta în tagma pictorilor. Andrea di Cione, maestrul la care și-a făcut Leonardo ucenicia,  a luat numele maestrului său, argintarul Verrocchio ceea ce semnifica trecerea de la artizanat la arta pură. În atelierul lui  Andrea Verrocchio, Leonardo l-a cunoscut pe  Perugino, mai în vârstă decât el cu șase ani. Perugino  își plătise cu sânge, cu mari privațiuni, cu foame și chiar cu lipsa unui adăpost drumul către succesul la care avea să ajungă mai târziu. Își pusese în cap să devină pictor și nicio problemă ivită în calea lui nu l-a mai oprit. Mai mult sau mai puțin talentați toți ucenicii lui Andrea del Verrocchio munceau cu sârg. Abia aici și acum începe să conștientizeze Leonardo marile lui lacune în ceea ce privește studiul matematicii, al geometriei,  al legilor spațiului care dominau preocupările artistice ale epocii. Era începutul erei florentine plină de efervescență, de inovații, de creativitate în care  mulți dintre marii învățați ai timpului se vor refugia de la Constantinopol la Florența. În această epocă l-a cunoscut Leonardo pe Benedetto Aritmetico, strălucit cunoscător în domeniul mecanicii, lucru care va înrâuri mult studiile  lui de mai târziu. Însă omul care a avut o influență hotărâtoare asupra gândirii lui Leonardo a fost Paolo del Pozzo Toscanelli, filozof, medic, om de știină și matematician. Bătrânul Toscanelli, ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, îl îndemna pe Leonardo să-și înalțe privirea către cer explicându-i pe îndelete alcătuirea corpurilor cerești și legile imuabile care conduc universul. Entuziasmat de toate aceste cunoștințe, Leonardo își dorea să pătrundă mai adânc  în cunoașterea universului și împrumută de la prieteni diferite instrumente cu  care să pătrundă  fascinantele secrete ale astrelor. ”Nu ne lipsesc nici mijloacele, nici căile pentru măsurarea zilelor noastre amărâte. Trebuie să ne căznim să nu le risipim și nici să le lăsăm  să se scurgă în zadar, fără glorie sau fără a lăsa vreo urmă în cugetul muritorilor. Astfel ca drumul nostru amărât să nu fi fost făcut în zadar”, nota tânărul Leonardo  în agonia existențială  pe care o traversa asemeni multor artiști contemporani  lui. Între timp, familia se îndepărtează de el și încetează să-i mai ofere mijloace de trai câtă vreme era încă în ucenicie la maestrul Andrea, care îl găzduia în ciuda faptului că și el se zbătea în lipsuri mari. Deși nu se păstrează nici un portret al artistului la tinerețe se pare că era un bărbat frumos, zvelt, cu umerii largi cu fruntea boltită sub claia buclelor arămii cu ochi mari și luminoși care se remarcau prin privirea directă și iscoditoare, cu un zâmbet continuu și șăalnic pe buze. ”Era cel mai frumos chip din lume”, nota istoricul Paolo Giovio, iar Vasari, la rândul lui, amintea despre zâmbetul enigmatic care-i flutura pe buze  și că ”prin splendoarea înfățișării sale, însenina orice suflet mâhnit”. Lipsa tandreții din anii copilăriei va fi compensată prin numărul mare de prieteni, tineri de familie bună,  pe care îi frecventa și cu care  participa la diferite jocuri, farse, dar avea bunul-simț de-a se ține departe de excese. Năzuia continuu către o viață simplă, curată, ordonată semn al bunelor deprinderi  transmise de înaintașii săi, generații întregi de juriști cu obiceiuri îmbibate de solemnitate și pedanterie. Era meticulos și cât se poate de riguros în tot ceea ce făcea. Însă bunătatea și deschiderea lui sufletească i-au adus și prejudicii- în cercul prietenilor lui apropiați pătrunseseră și câțiva indivizi suspecți, gata oricând să facă un rău gratuit. În Florența acelor vremuri era obiceiul delațiunilor anonime făcute la poliția de moravuri prin intermediul unei  cutii de scrisori pusă la Palazzo Vechio în care oricine putea să pună o plângere. Un oarecare Jacopo Saltarelli în vârstă de 17 ani, model al mai multor artiști, este învinuit de sodomie. Printre cei cu care chipurile s-ar fi întâlnit este trecut și Leonardo da Vinci. Vestea ajunge și la urechea tatălui său care îi reproșează că ar fi întinat onoarea familiei. Își dă seama că nimeni și nimic nu se poate opune calomniei și clevetirilor invidioase și va păstra în suflet pentru totdeauna teama față de josnicia omenească: ”Gura ucide mai mulți oameni decât cuțitul”, îi scrie el unui prieten. Dezarmat în fața mizeriei umane, tânărul simte și  neîncrederea multor prieteni ca un fier înroșit care-i sfredelește inima, dar spre norocul lui, poliția face o cercetare minuțioasă  a cazului și dă verdictul de achitare constatând minciuna. 

Anul 1476. Maestrul Andrea del Verrocchio obține un mare succes când statuia lui David creată de el este ridicată la Palazzo Vecchio deși arta lui se îndepărtase cu mult de fumusețea și gingășia primelor lucrări care îi aduseseră faimă.  Între maestru și discipolul său exista o legătură dintre cele mai ciudate- își hrăneau reciproc talentul și creativitatea și foarte elocvent în acest sens este tabloul ”Botezul lui Cristos” în care îngerul este pictat de Leonardo. Este considerat primul tablou pictat de el. (va urma)

Cenaclu Literar: