ARTĂ SAU KITSCH?

ARTĂ SAU KITSCH?

 

 Cuvântul kitsch are o etimologie multiplă. Una dintre semnificaţii o găsim încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, turiştii americani sosiţi la Munchen căutau să cumpere tablouri cu preţ redus produse de artiştii care populau gangurile şi cereau o schiţă (sketch). În dialectul meklemburghez, există şi cuvântul kitschen =„a strânge glodul de pe uliţă”, iar verbul verkitschen înseamnă „a vinde la preţ redus”.  În toate perioadele istorice în care se petrece o dezagregare a valorilor, kitsch-ul înfloreşte: răul, teama de rău fiind dominante.

Dar ce este kitsch-ul şi cum îl putem decela de arta veritabilă? Aşa cum pentru cei cultivaţi există o artă, în aceeaşi măsură există o aşa-zisă artă pentru persoanele mai puţin cultivate. Kitsch-ul constă în înlocuirea categoriei etice cu cea estetică. Deşi pare să ia direcţii naturaliste, lucrarea kitsch nu înfăţisează lumea „aşa cum este”, ci „cum şi-o doreşte sau cum doreşte să impresioneze” cel care îl produce. Aparent, copiază arta în toate trăsăturile sale, numai că, kitsch-ul nu-i poate imita metodologia actului creator, imitând doar formele simple, de suprafaţă. Din lipsa unei imaginaţii proprii, producătorul de kitsch recurge constant la cele mai primitive metode. Schopenhauer făcea diferenţa între artistic şi interesant.   Interesantul este cel care solicită simţurile beneficiarului actului artistic oferindu-i în mod direct ceea ce măguleşte voinţa acestuia şi-o satisface. În arta adevărată, sublimul se opune voinţei, devenind obiect al contemplaţiei pure care, nu supravieţuieşte decât ridicându-se deasupra voinţei. Plăcutul, categorie estetică specifică kitsch-ului, face ca cel care contemplă să coboare sub starea de intuiţie pură, necesară înţelegerii frumosului. El seduce în mod infailibil voinţa, arătându-i obiecte ce-o impresionează şi-o măgulesc imediat. Actul cunoaşterii se viciază, astfel încât beneficiarul cade pradă tuturor servituţilor. Toate formele  de „happening”, de „asamblaje”, de „performanţe” (ex.: galeria transformată în grajd), lucrări care nu spun nimic, făcute de artişti cărora le lipseşte minima dexteritate, sunt, pur şi simplu, produsele unor mediocri diletanţi care se adresează unor diletanţi mediocri. Dar snobi! O primă indicaţie când vorbim despre kitsch sunt tocmai cuvintele lui Duchamp: ”spectatorul are mai multă importanţă decît artistul”. Azi se folosesc tot mai des aceste cuvinte. Artistul a ajuns să lucreze pentru spectator, să facă ceea ce acesta cere, ceea ce îi place acestuia. Vrea lacul cu lebede? Poftim. Munţii albi sub cerul albastru? Nicio problemă!

 Arta este proces de creaţie şi, simultan, comunicaţie. Un schimb de idei nu este artă –dacă lipseşte fiorul creaţiei, originalitatea. În schimb, procesul creativ rămâne steril dacă nu se adresează cuiva... Un artist trebuie să rămână în control în oricare moment al procesului. Şi cum poate avea loc un schimb de idei, dacă creatorul nu are nicio idee? Când el nu gândeşte, nu ştie ce face? Semnificativ, acum, un critic  e chemat să spună de sute de ori mai multe vorbe despre o lucrare post-modernistă decît îi ia unui artist să o „creeze”. Alteori, un artist cizelează luni de zile cele câteva fraze care explică „lucrarea” – având deseori ajutorul a tot felul de critici.

 

Fără a-l considera pe Marcel Duchamp (1887-1968) creator de kitsch, el fiind unul din marii artişti ai secolului al XX-lea, apariția lui a marcat un moment de ruptură în epoca modernă a artelor plastice. A fost un mare artist, nu atât datorită numărului mare de lucrări, nici datorită scrierilor de teorie şi critică a artelor plastice. Ci, mai cu seamă, pentru că mai toţi avangardiştii își recunosc filiația de la el. Ceea ce l-a impus a fost ruperea lui totală şi netă de tradiţii, de orice fel ar fi fost ele. Nu a fost primul – au fost mulţi, uneori, în fiecare generaţie sau chiar la cîţiva ani, care şi-au căutat propriul drum, dar mai toţi au fost respinşi la început. Apoi, le-a trebuit mulţi ani să fie acceptaţi și  preţuiţi. Dacă ne uităm doar la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vedem un amestec heteroclit de  simbolişti, impresionişti, postimpresionişti, nabişti, fovişti, expresionişti, cubişti, futurişti... Mulţi din  marii artişti ai vremii au trecut din stil în stil pe parcursul a doar câţiva ani. Cu foarte puţine excepţii, niciunul din ei nu s-a cantonat într-un singur stil. Picasso a pictat doar câţiva ani cubism, deşi a avut o activitate artistică  îndelungată. Paul Gaugain a fost impresionist, simbolist, nabist, post-impresionist pentru a redeveni simbolist în stilul lui inconfundabil tahitian.

Imediat după Primul Răboi Mondial, s-a afirmat şi Duchamp. Arta lui este simptomatică pentru o mare parte din artiştii sec. al XX-lea. Până la urmă, singura educaţie cât de cât serioasă a fost făcută într-o tipografie, pe timpul armatei. Între el şi Kandinsky, de exemplu, la care evoluţia şi Ideea a venit în urma unor ani de zile de educaţie, muncă, studiu, discuţii, experimente – Ideea fiind sinteza acestor ani de căutări, este o mare diferență.

 „I believe that the artist doesn't know what he does. I attach even more importance to the spectator than to the artist.” („Cred că artistul nu ştie ce face. Dau chiar mai multă importanţă spectatorului decît artistului.”) Iată  una din cele mai clare definiţii ale kitschului dată de Duchamp!

 

Momentul Duchamp marchează un început şi în tipologia artistului: are o pregătire profesională mai redusă pe care o compensează folosindu-şi inventivitatea. Mulți dintre artiștii contemporani lui pot fi caracterizați astfel: lipsiţi de educaţie, experienţă, studiu – dotaţi totuşi cu talent nativ şi cu foarte mult aplomb şi tupeu, deseori devin faimoşi şi trăiesc toată viaţa datorită unei idei de moment.

Duchamp a profitat de faptul că avea doi fraţi mai mari, amândoi artişti. A făcut liceul – şi acolo şi-a descoperit talentul la desen. A încercat Academia Julien vreun an-doi, dar n-a mers. În acea perioadă, pe la Julien treceau artişti ca Matisse, Duffy, Derain, Rouault, Delauney, Archipenco – chiar şi români ca Tonitza. A pictat sub influenţa lui Picabia tabloul „Nud coborând o scară” împrumutând de la el influenţele futuriştilor italieni (descompunerea mişcării după principiul desenului animat). „Marea Sticlă” – pe care criticii încă încearcă să şi-o explice - a gândit-o vreo 11 ani (1912-23). E una din ultimele lucrări în care a mai folosit tehnica picturii clasice, începând să se folosească de alte materiale care a dus la forme tridimensionale. Apoi, a început să experimenteze aşa-numitul „ready-made” (obiecte gata făcute), care va duce la cea mai faimoasă lucrare a lui, Fântâna” (un pişoar întors la 90 grade, semnat) – dând semnificaţii noi unor obiecte cotidiene (1917). Până când a scos marea lucrare „Dat: 1. Cascadă. 2. Lampa cu gaz” (1968), a mai făcut experimentări în arta kinetică şi asamblaj, în muzică şi fotografie – dar nicio lucrare demnă  de menţionat.

Cenaclu Literar: