Nick Sava- Amiază geroasă

Nick Sava- Amiază geroasă

 

 

Amiază geroasă de primăvară, în ciuda cerului senin şi a soarelui puternic. Razele cad pieziş, topind ţurţurii de la streaşină – chiar dacă termometrul ar arăta, probabil, minus 30C. Fenomen obişnuit la această latitudine Up-North. Se aude clinchetul cristalin al stropilor îngheţaţi în drumul lor spre gheaţa de la poalele imobilului. Razele piezişe ale soarelui fac să strălucească geamurile festrestrelor dinspre mine. În dosul lor disting cu greu un chip frumos de fată. Are păr lung şi blond ruginiu.

Caut instinctiv o priză să-mi conectez maşina. Nu există. Nici vreo altă maşină nu se vede în împrejurimi. Un Trailer Park de oameni săraci: cîteva imobile fără curţi, fără garduri, destul de vechi. Existenţa lui e de nebănuit din şosea. Dacă nu-mi spunea Claudiu de el, n-aş fi ajuns aici într-o mie de ani... N-o să pot sta prea mult, nu pot risca să las motorul să îngheţe. N-aş mai avea cum să plec de aici... Noroc că se zăresc linii electrice şi de telefon legînd trailerele. La o adică, aş chema ajutor.

În interior e nebănuit de cald. Gazdele, cei doi bătrîni, sunt, totuşi, destul de gros îmbrăcaţi: el, cu un pulovăr gros peste o cămaşă de flanelă, pantaloni groşi de lînă, ea, un capot gros, pluşat, ciorapi groşi, şal pe umeri. Amîndoi poartă în picioare botoşei îmblăniţi. Îmi spun că sunt, probabil, îngheţat de scurtul drum parcurs între maşină şi uşă. Bătrîna poartă ochelari groşi, cu ramă de baga, care nu îi pot ascunde, totuşi, ochii de un albastru închis. Părul blond ruginiu, înspicat cu fire sure, este adunat într-un coc prins cu un pieptene mare, încovoiat. El este aproape chel, părul alb adunat deasupra cefei. E frumnos ras, doar sprîncenele groase, albe, fîlfîie deaupra găvanelor adînci, din care ochii verzui privesc puţin tulbure. E aproape complet surd.

- I s-au descărcat bateriile, îmi explică Katleen. Pînă ajungem în oraş, ne descurcăm aşa.

Se dovedeşte că se descurcă destul de bine. El are o înţelegere particulară a spuselor tovarăşei de viaţă. Probabil îi poate înţelege cuvintele privindu-i buzele. În general, nu intervine în discuţie, o aprobă însă în aproape tot ce zice.

- Deci, ai vorbit cu Claudiu, îmi spune bătrîna. Nu l-am mai văzut de mult...

Ştiu. De cînd i-au împrumutat o sumă frumuşică de bani, vreo trei mii de dolari. Bani mulţi, judecînd după sărăcia evidentă a locuinţei. Deşi e relativ aglomerată de obiecte vechi. Le spusese că-i trebuie să-şi aducă familia, copilaşii, din „lagărul comunist”. Claudiu ajunsese în Canada pe cînd avea vreo optsprezece ani, neavînd acum nicio familie în România. „A meritat să te desparţi de ei pentru trei miare?”, l-am întrebat. „Oho! La ce mi-ar fi ajutat relaţia cu ei?” „Poate ţi-ar mai fi dat”, am zis eu, cinic. „Poate. Dar poate, nu. Sunt nişte amărîţi...”

- Ştii, el e din acelaşi sat cu John, îmi spune Katleen bucuroasă.

Sunt convins că nu. Claudiu e dintr-un sat din Banat, trăit mai ales prin Timişoara, unde se ocupa cu contrabanda, de mic.

- De unde e John? întreb.

- Din Boian. Claudiu spunea că acum e în Ucraina.

Mi-e şi ruşine să mărturisesc că şi mama era din Boian. Am impresia că al vrea să-i înşel şi eu. Mi se pare că privirea bătrînei devine ironică...

- Din ce familie? întreabă însă John, senin.

- Gorda, spun, mai sigur pe mine.

- Aha. Cum o chema pe mama ta?

- Reveca.

- O ştiu! se bucură el. Era micuţă cînd am trăit eu în Boian. Am fost coleg cu sora ei, cu Leonora. A fost prima mea iubire, hehe. Am vrut s-o aduc în State. Am iubit-o pînă am întîlnit-o pe Katleen.

Bătrîna rîde. Un rîs tineresc, cumva zglobiu. Ea îmi povesteşte restul. Familia lui John emigrase în State pe la începutul secolului. Fuseseră cinci fraţi, John - prîslea. În timpul Crizei murise tatăl şi un frate. Mama vînduse totul şi se întorsese acasă, să salveze măcar cei patru copii rămaşi. Avusese destui bani ca să cumpere ceva pămînt şi cîteva animale. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu ei, dacă ura şi invidia satului n-ar fi făcut-o să plece din nou în America? În cei trei ani cît au stat acasă, John o cunoscuse şi-o iubise pe mătuşă-mea. Care, după sosirea ruşilor, a făcut douăzeci de ani de lagăr, văzîndu-şi soţul, învăţător, şi cei doi copii, ucişi. S-a întors bătrînă, deşi avea doar treizeci şi şase de ani, cu un copil – băiatul unuia dintre gardieni. Nici ea nu ştia care...

- John a făcut războiul. L-am cunoscut în spitalul din Anglia, era rănit. Eu eram soră. După ce a fost trimis acasă, a fost tăietor de lemne. Pe urmă s-a mutat în Canada. Aici şi-a făcut un gater. Cu timpul, a avut o făbricuţă. A ajuns milionar...

A avut familie, trei copii: două fete şi-un băiat. Fetele sunt prin State, măritate pe acolo. Băiatul a moştenit făbricuţa şi vila. Atunci cînd a hotărît să se însoare cu Katleen.

- Era frumoasă ca o zînă! Bătrînul o priveşte cu ochii mijiţi şi sunt sigur că în locul bătrînei vede o tînără soră irlandeză, cu părul blond-ruginiu şi ochi albaştri ca marea. Aşa e şi acum...

- M-am îndrăgostit de el cum l-am văzut, mărturişeşte bătrîna, şi aş putea jura că o uşoare roşeaţă îi colorează obrajii aproape deloc ridaţi. Nici bătrînul nu pare prea bătrîn, deşi ştiu că a depăşit optzeci de ani. Era aşa de înalt, puternic, cu faţa deschisă arsă de soare – în ciuda rănii. Credeam că o să moară...

- Mi-a fost aproape îngerul meu păzitor. Tu ai fost şi vei fi, mereu, îngerul meu! şopti John. Îl cred.

Bătrîna povesteşte. John a fost trimis înapoi în State, era prea grav rănit ca să mai ajungă pe front. Fusese rănit în Normandie. Spitalul a fost mutat la Paris, mai aproape de front. Începuse atacul din Ardeni, erau mulţi răniţi... Pe urmă a devenit un spital al mutilaţilor de război. Prin 47 s-a desfiinţat. Ea a rămas ca soră la noul spital, francez de data asta.L- a cunoscut pe viitorul soţ: un funcţionar de origine marocană. S-au căsătorit, au avut doi copii, fete. S-au mutat la Rabat. Mai tîrziu, la presiunea familiei, el s-a căsătorit din nou: avea nevoie de urmaş masculin.

- Am trăit bine, chiar şi după independenţă. A fost funcţionar de stat. Fetele s-au măritat, au plecat. Cu familia lui mă înţelegeam, deşi nu eram musulmană. Chiar şi cu a doua soţie, devenită Prima.

- Tu eşti un înger, normal să te înţelegi bine cu toţi, afirmă convins John.

A fost căsătorită patru decenii. Soţul a murit de cancer. Ca fostă soră, a stat alături de el pănă s-a stins. Pe urmă au început necazurile. Fiul vitreg i-a cumpărat bilet de avion pentru Paris şi a dat-o afară din casă. Nu a avut timp nici să-şi caute fiicele, pierdute undeva în lumea arabă. A ajuns la Paris fără bani, fără prieteni, cu un paşaport irlandez de dinainte de război, prea bătrînă să fie angajată la vreun spital.

- Dar s-a descurcat, rîde bătrînul, mîndru. Te miri?

Nu mă miră nimic în această poveste. Katleen şi-a amintit de soldatul american cu ochii verzi, ca iarba, înalt şi vînjos, ars de soare. Era singurul pe care-l iubise. Care o iubise. Care, în nopţile lungi de durere, o cerea în căsătorie şi îi povestea despre frumuseţea pădurilor din Oregon... Prin Crucea Roşie şi asociaţiile de veterani l-a găsit. În Canada.

- Am dat telefon şi mi-a recunoscut imediat vocea!

- Păi, nu s-a schimbat deloc, dă o explicaţie bătrînul. E tot ea, îngerul meu. Chiar dacă a stat departe de mine patruzeci de ani. Dar gîndul ei a fost tot timpul la mine, mi-a purtat de grijă!

- Cînd a auzit, a venit imediat la Paris. Nu a trimis bani, ci a venit! Şi lui îi murise soţia, de cîţiva ani. Ne-am căsătorit la Paris. Mi-a făcut paşaport de Canada. Am venit direct aici.

Cu un gest larg arată spre încăperea supraîncălzită şi încărcată cu obiecte nefolositoare. Şi, probabil, multe amintiri.

- Ştiam ce înseamnă să fii piedică între cei dragi şi familia lor. I-am zis lui John să începem să ne trăim viaţa de acolo de unde se oprise: numai noi doi. Am cumpărat acest mobile home, ne-am mutat în orăşelul acesta nordic. Trăim împreună de mai bine de zece ani. Nimeni nu ştie unde suntem. De aceea nu ne caută nimeni.

- Decît Claudiu, rîd eu. Şi acum, eu.

- Da, rîde şi bătrîna. Şi acum, tu. Tu nu o să ne ceri bani. Deşi, să ştii, nu ne pare rău că i-am dat banii lui Claudiu. Sper să-i fi folosit bine.

- Un înger, totdeauna un înger, spune John cu voce de filosof bătrîn, hîrşit de viaţă.

- Cum de l-ai părăsit atunci, de mult? o întreb pe bătrînă.

- Dar nu l-am părăsit! Well, era o vreme tulbure. Atît de mulţi aveau nevoie de ajutor... de un înger păzitor. Mai ales Omar... Cînd el nu a mai avut nevoie de mine, am ştiut că John are!

- Şi mă bucur că a venit, şopteşte John. Acum vom fi împreună, cît timp voi avea nevoie de ea...

- Şi pe urmă? nu mă pot împiedica să întreb. Ce urma să facă bătrînica aici în nord, singură? Şi ea trecuse, probabil, de optezeci...

- Voi avea grijă de altcineva, spune ea, liniştită. Hehe, noi nu şomăm niciodată.

Îmi iau rămas bun de la ei. Privesc în jur, căutînd parcă pe cineva. Îmi amintisem de chipul din fereastră.

- Locuim singuri, îmi spune Katleen, conducîndu-mă în antreu. Nu avem nevoie de altcineva. Dar tu, dacă îl întlneşti pe Claudiu, spune-i să ne caute. Peste vreo doi ani. Va avea nevoie de... ajutor.

Ies în aerul îngheţat. Soarele a coborît spre munţi. Se apropie noaptea, deşi e abia trei. Motorul porneşte din prima. În lumina piezişă a soarelui zăresc în fereastră chipul unei fete cu părul lung, blond-arămiu, cu ochi întunecaţi. Pot să jur că sunt albaştri. Mă întreb, puţin invidios: oare ce-a făcut Claudiu pentru a merita un înger? Dar, în timp ce conduc spre şosea, găsesc un posibil răspuns: şi îngerii au nevoie de oameni pe care să-i păzească.

Cenaclu Literar: