“La Dumnezeu, mila are mereu dreptate, iar dreptăţii  îi este mereu milă.”

Fer. Vladimir Ghika

Pentru unii, „mila” înseamnă doar să renunţe la una din îmbucăturile lor şi s-o arunce unui semen sau unui animal, aflaţi în nevoie, având sentimentul mulţumirii de sine că  a împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură: întâi, că  şi-a făcut datoria  de creştin şi în al doilea rând,  că  Cel de Sus e  la datorie, vede, şi dintr-un condei îi şterge niscaiva păcate.

Pentru alţii, firi pragmatice, tobă de carte în ştiinţele vieţii, mila e doar o stare de “prosteală”, un fel de-a te alinta şi de a te mângâia pe creştet atunci când lacrima suferinţei încă mai poate da pe dinafară.  Îţi trebuie ceva şcoală la care să fi-nvăţat lecţia ipocriziei pentru astfel de momente în care te simţi plictisit de „energia negativă” ce ţi-ar putea fi transmisă odată cu “smiorcăiala” celui care suferă, iar tu trebuie să te prefaci că-l compătimeşti.

Şi mult mai multă ştiinţă de carte se cere să fii uman cu orice altă vieţuitoare, creaţie a aceluiaşi Tată, lăsată să trăiască laolaltă cu tine, ştiutorul, pentru că aşa ai învăţat: animalul nu are suflet şi, implicit, nevoie de compasiune.

Mai bine, ocoleşte, închide ochii, treci pe partea cealaltă să nu-ţi strice starea de bine, liniştea tâmpă cu care ţi-ai împodobit interiorul.

Din păcate, sau din fericire pentru “trestia gânditoare”, mila implică o multitudine de conotaţii pe care doar cei care le cunosc, le înţeleg şi le aplică şi-ar putea spune, cu siguranţă, oameni.

În cele câteva rânduri pe care le scriu aici nu sunt deloc originală, amintesc doar ce-au spus alţii, înaintea mea. Voi porni de la parabola Bunului Samaritean spusă de Mântuitor. Samaritenii erau un popor hibrid apărut din amestecul populaţiilor asiatice, care au colonizat Samaria, cu băştinaşii evrei. Evreii din Galileea, provincia aflată la nordul Samariei şi cei din Iudeea, aflată la sud, îi dispreţuiau pe samariteni, lucru care se întâmplă şi în ziua de azi, oriunde în lume, când cei care se cred aparţinători ai unor rase pure îi dispreţuiesc pe metişi. Aşadar, evreii din cele două provincii ocoleau cât puteau Samaria, însă atunci când erau forţaţi de împrejurări s-o străbată, la ieşire îşi scuturau până şi praful de pe sandale să nu-l care în ţinutul lor sfânt. Iată că un negustor evreu trece pe lângă Samaria şi este prădat, bătut şi aruncat într-un şanţ mai mult mort decât viu. În pildă se spune că pe-acolo trece un preot evreu se uită la cel năpăstuit şi merge mai departe. Apoi, apare şi un levit, aruncă o privire, pleacă şi el în drumul lui. În cele din urmă apare şi un samaritean şi i se face milă de cel căzut.  I se face milă şi, totodată, „face milă cu el”, ne spune Părintele Bartolomeu Anania, pe care-l voi cita în continuare:

„Vreau să vă atrag atenţia că este o deosebire între a-ţi fi milă, care este un sentiment şi a face milă cu cineva, care este o faptă sau sentimentul transformat în faptă. Ei bine, călătorul când l-a văzut pe acesta căzut între tâlhari, nu numai că i s-a făcut milă, dar a făcut mila cu el. Adică, ce a facut? Şi-a oprit asinul, s-a aplecat asupra lui, i-a uns rănile cu untdelemn şi vin (medicamentele, anestezicele care se găseau pe vremea aceea) şi apoi l-a urcat pe asinul său şi l-a dus la o casă de oaspeţi, i-a plătit hangiului şi i-a spus: uite, îl las în grija ta, eu mă duc în treburile mele. Îngrijeşte-l, uite bani aici, iar dacă vei cheltui mai mult decât ţi-am dat eu, când mă voi întoarce ai să-mi spui să-ţi dau ceea ce îţi mai datorez. Şi la sfârşitul acestei parabole, Mântuitorul îl întreabă pe învăţătorul de lege căruia îi spunea parabola: ei bine, dintre aceştia care au trecut pe acolo cine ţi se pare că este aproapele celui căzut între tâlhari? Iar răspunsul a fost: cel care a facut mila cu el. Subliniez încă o dată: nu cel căruia i-a fost mila de el, adica a consumat un sentiment, ci cel care a facut mila cu el, l-a scos din suferinţă.”

Ce concluzii se pot trage?

Mila nu înseamnă doar sentiment, ci şi faptă. Mila este, în primul rând, o soluţie la suferinţa celui de lângă noi- şi mă refer la orice fiinţă. Înseamnă renunţare voluntară la echilibrul propriei fiinţe, golire de sine şi venire în întâmpinarea celui aflat în nevoie cu încredinţarea sinceră că răul împărtăşit  poate deveni binecuvântare. Mila înseamnă responsabilitate pentru că răul, ca semn al nedesăvârşirii umane, ne priveşte şi ne solicită invitându-ne la desăvârşită comuniune. Este un semn al lucidităţii şi al implicării în lupta împotriva răului care ne bântuie. A-l iubi pe celălalt ca pe tine însuţi înseamnă să te abandonezi grijilor lui, să stai treaz la suferinţa acestuia, care, aparent fără noimă, să fie şi a ta. Înseamnă “să faci ceea ce ai dori să ţi se facă”.

 Când te pui la dispoziţia oricărei fiinţe aflată în suferinţă, e semn că nu-ţi aparţii doar ţie. În această situaţie ai o continuă deschidere către suferinţa din preajma ta , atenţia fiindu-ţi îndreptată către fiinţa acestuia, în primul rând, faţă de care trebuie să ai compasiune. Mila este semn al libertăţii interioare şi al prezenţei ceea ce arată că tu eşti subiectul matur al propriei vieţi. A-ţi fi milă cu cineva înseamnă şi participare fidelă la întreaga existenţă, lucru care te obligă la iniţiativă, la luarea unei poziţii. Mila ne scoate pe toţi din haosul însingurării şi ne aşează în marginile unui angajament etic comunitar.

Solicitându-te continuu, într-un dialog exigent şi grav cu cel aflat în suferinţă, mila te poartă către desăvârşirea ca om. Mila este mântuitoare arătând adevărata măsură cu care trebuie să-l cuprinzi pe om, prin ea dezvăluindu-se acel chip al lui asemănător cu chipul lui Dumnezeu.