Amos Oz – Despre fanatism

Amos Oz – Despre fanatism

 

 

 

”În locul unde noi avem dreptate,

n-o să răsară în veci

flori primăvara.

Locul unde noi avem dreptate

e bătătorit și tare

ca un loc viran”

( Yehuda Amichai)

 

Amos Oz este un scriitor special pentru mine. Face parte din categoria acelor veritabili intelectuali care, pe lângă actul de a fi scris - și a făcut-o la modul sublim- și-a asumat și rolul ingrat de om al cetății. Spun ingrat pentru că a reușit de fiecare dată să se afle în locul în care se întretaie sulițele venite din ambele tabere ale combatanților. În acest context, gândul m-a dus la Mihail Sebastian. La fel ca Amos Oz și Sebastian a reușit să-și facă dușmani atât în tabăra antisemiților, dar și în tabăra intelectualității evreiești.

Amos Oz, spune Nadine Gordimer, este vocea bunului– simț care se înalță peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă și isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale.”

În eseurile lui despre fanatism autorul analizează cu multă obiectivitate ”rădăcinile istorice care produc floarea hidoasă a violenței, răsădită fără încetare”, (Nadine Gordimer) fără să ofere un panaceu universal în găsirea unei soluții pentru a diminua măcar această plagă ce cuprinde omenirea tot mai mult. ”Umorul ironic  cu care luminează problemele vitale face ca totul să fie mai grăitor.” (Nadine Gordimer)

”Așadar, cum pot fi lecuiți fanaticii? Una e să urmărești o șleathă de fanatici înarmați în munții Afganistanului, în deșerturile Irakului sau în orașele Siriei. Să te lupți cu fanatismul însuși e cu totul altceva însă.”

Din momentul în care  cercetătorul Samuel P. Huntington a definit câmpul de luptă actual al lumii ca pe un război al civilizațiilor ce are loc mai cu seamă între Islam și cultura apuseană, s-a răspândit o imagine rasistă a lumii, o imagine ce prezintă o confruntare între un grup de ”sălbatici teroriști” orientali și niște apuseni ”civilizați”. Nu așa înfățișează lucrurile Hutington, dar acestea sunt sentimentele pe care le-au provocat afirmațiile lui.

Care sunt ”băieții buni”? Care sunt ”cei răi”? Dacă în luptele anticoloniale, în antiapartheid situația este destul de clară, în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian nu se dă o luptă între bine și rău, ci e o adevărată tragedie: ”o încleștare între dreptate și dreptate, o încleștare între revendicare foarte puternică, profundă și convingătoare, și alta foarte diferită, dar nu mai puțin convingătoare, nu mai puțin puternică, nu mai puțin umană.”

Guvernului israelian, de pildă, îi e foarte comod să se sprijine pe formula asta ieftină de western, pentru că ea îi permite să încorporeze lupta poporului palestinian pentru dreptul său de a se elibera de sub jugul ocupației militare israeliene în aceeași grămadă de ”gunoi” dezgustător din care răsar fără încetare asasini musulmani fanatici, care comit atrocități  în toate colțurile lumii.” (Amos Oz)

Există o soluție în a face dreptate și de o parte și de alta? Da, spune Amos Oz. Unica soluție ar fi compromisul  în sensul acceptării și al cedării, dar nu al îngenuncherii nici uneia dintre părți. Emoțional, și palestinienii, și evreii sunt la fel de mult de legați de pământul pentru care se luptă. Și pentru unii și pentru ceilalți lupta e la fel de dreaptă. Dacă și în ce condiții ar alege lupta, Amos Oz are convingeri clare, pline de demnitate și bun-simț: ”N-aș lupta niciodată-prefer să fiu aruncat în închisoare-pentru cucerirea unor teritorii străine. N-aș lupta niciodată pentru un dormitor în plus al națiunii. N-aș lupta niciodată pentru așa-zisele interese naționale. Dar m-aș lupta, și încă din răsputeri, pentru viață și pentru libertate, pentru nimic  altceva.”

Cum să nu-l fi iubit pe omul care avea un asemenea crez în viață? Cum să nu te pleci în fața tăriei lui de caracter? Rare sunt cazurile de acest fel în rândurile intelectualității contemporane, iertat fie-mi gândul.

 Dar Islamul extremist nu deține monopolul asupra fanatismului violent - măceluri, violențe extreme continuă să se producă  în toată lumea, chiar și în Occidentul cel bun și civilizat. Fanatismul e mai vechi decât toate ideologiile lumii: mai vechi decât  Islamul, mai vechi decât Iudaismul și mai vechi decât Creștinismul. Este o genă a naturii umane. Chiar dacă atrocități, crime, incendieri, profanări de lăcașe sfinte se petrec și în alte părți ale lumii poate la o scară mai mică decât cele provocate de Al Quaeda și de Statul Islamic, delictul e același, gravitatea faptelor nefiind mai mică.

Genocidul, jihadul, cruciadele, Inchiziția, Gulagul, lagărele de exterminare și camerele de gazare, beciurile de tortură și atacurile teroriste lipsite de orice discernământ nu sunt fenomene noi, ele anticipând cu sute de ani înainte ascensiunea Islamului extremist.

Întrebări grele și complicate legate de tot răul care ni se întâmplă pe lumea asta primesc răspunsuri simple cu soluții radicale din partea fanaticului: ”totul e din vina musulmanilor”,a țiganilor”, ”a globalizării”, ”a sionismului”, ”a imigranților”, ”a celor de stânga”, ”a secularismului”, ”a conspirațiilor mondiale”, ”a lui Soroș” etc. Nu rămâne decât să-i lichidăm, să-i distrugem pe cei vinovați de răul nostru și, automat, vor dispărea toate necazurile.

Sentimentul civic cel mai puternic al tot mai multor cetățeni ”onești” este de dezgust: dezgust occidental față de Orient, dezgust oriental față de Occident, dezgust laic față de credincioși, dezgust religios față de secularism, ”un dezgust zdrobitor, nelimitat care se înalță și se umflă ca o vomă  din adâncurile unei  nefericiri sau a altei. Dezgustul atotcuprinzător reprezintă una dintre componentele fanatismului de orice fel.”

Ar  fi interesant un curs de fanatism comparat pentru a putea face o evaluare și o ierarhizare a diferitelor fanatisme din cât mai variate colțuri ale lumii. Fanatismul din întreaga societate evreiască  israeliană a venit odată cu evreii din Europa. Fiecare grup a adus cu sine fanatismul  zonei pe care a părăsit-o. Poate că una din cauzele fanatismului tot mai puternic și mai radical este chiar setea nepotolită a unei soluții simple de mântuire, dintr-o lovitură. O altă cauză este că se evită asumarea crimelor din sec al XX-lea, rasiștii jenându-se de rasismul lor, victimele acumulând ură, iar doritorii fanatici de dres lumea ascunzându-și revoluționarismul lor și, în final, uitarea  ca semn al expirării vaccinului administrat de Stalin și de Hitler.

Există un fanatism la vedere al organizațiilor dispuse să verse sânge în numele a tot felul de credințe. Există  însă și un fanatism mai puțin evident cel din jurul nostru, sau chiar din interiorul nostru: nefumători fanatici care aproape că le-ar da foc celor care aprind o țigară în preajma lor; vegani fanatici care ar putea vărsa sângele celor omnivori etc. Asta nu înseamnă că oricine protestează cu mânie împotriva unei nedreptăți poate fi acuzat de fanatism. Nu volumul glasului te definește ca fanatic, ci lipsa toleranței față de glasurile oponenților tăi.

Trebuie remarcat că există grade diferite ale răului. Nu pot fi comparați, spre exemplu, luptătorii agresivi pentru calitatea mediului, sau oponenții furibunzi ai globalizării cu fanaticii care comit atacuri teroriste și nici cu fanaticii care comit purificare etnică. Există tot felul de fanatici pe lumea asta dar toți, absolut toți, știu să numere doar până la unu. Singurul lucru care-i fascinează și le mai răscolește imaginația  e moartea, moartea lor și moartea altora. Dezgustați de lumea grețoasă, abominabilă, în care trăiesc, vor să moară, dar să nu moară singuri, să-i ia și pe alții cu ei. Fanaticul visează întotdeauna să schimbe lumea cea rea cu o lume mai bună.

Mersul orbește în turmă, obediența fără nicio obiecție, ardoarea de-a aparține unei grupări umane compacte, strâns unite,  sunt atribute ale fanaticului.

Fenomenul infantilizării mulțimilor, care se petrece de o bună bucată de vreme în întreaga lume, nu e întâmplător: cel care își face publicitate și care finanțează publicitatea vrea să-și transforme consumatorii în copii răsfățați care vor să cumpere totul. Dar iată că și  între industria divertismentului și politică încep să dispară granițele, politicienii apelând la aceleași metode pentru a-și îndobitoci alegătorii. Comunități din ce în ce mai mari votează pentru cine reușește să șocheze mai mult, să amuze, să-și bată joc de toate regulile și convențiile societății. Media este suprasaturată cu expresii de tipul:” șocant”, ”înnebunitor”, ”mortal”, ”dezastruos” etc.

Aparent tot acest circ diferă de zona mohorâtă a fanaticilor care mărșăluiesc ordonat, în ritmul bătăilor de tobă având în frunte un conducător cu mână de fier. Aparent numai pentru că și fanaticul și infantilul sunt la fel de spălați pe creier, la fel de ușor de manipulat.

Cea mai pregnantă trăsătură a fanaticului este că vrea să te schimbe astfel încât să devii ca el. Fanaticul nu vrea să existe deosebire între oameni, dorința lui fierbinte este ca toți să gândească la fel ca el, dorința lui este să fie totul la vedere. De aceea se străduiește să-ți deschidă ochii să vezi și tu lumina cum o vede el. Fanaticul e cel mai altruist om din lume. Zi și noapte nu se gândește decât la binele aproapelui său pe care ar dori să-l cuprindă într-o unică și strânsă îmbrățișare, să fie una cu el, să nu-i mai dea niciodată drumul, să gândească, să acționeze la fel ca el. Și totul spre binele lui, al aproapelui. Fanaticul nu vrea nimic mai mult decât să te mântuie, să te salveze pentru că el te iubește mai presus de orice. Te iubește atât de mult încât e capabil să te sugrume, deși regretă profund. Dar n-are încotro, tu nu știi ce vrei de la viață, nu știi ce-ți este necesar ca să-ți fie bine, să mergi pe calea cea dreaptă. Din punctul lui de vedere, fanaticul e deținătorul unic al adevărului absolut și menirea lui este să îndrepte omenirea. Marea tragedie apare atunci când cel pe care-l iubește și pe care-l vrea aidoma lui, se opune. În ochii fanaticului devine un trădător.  

În general, fanatismul nu debutează  cu acele acte teribile de decapitări, autodetonări în spații aglomerate sau incendieri de case. Primele manifestări încep   acasă cu dorința arzătoare   de a-i schimba pe cei dragi. De câte sacrificii nu-i capabil un fanatic atunci când vine vorba de binele celui pe care-l iubește? Dar sacrificiul de sine implică, desigur, culpabilizarea beneficiarului, manipularea și, în cele din urmă, controlul total. Câtă tristețe  și câtă vinovăție poartă cu sine un copil ai cărui părinți ”s-au sacrificat de dragul lui”! Nu-i nicio noutate fraza: ”trebuie să ajungi ca mine, nu ca tată-tău”, sau ”dacă nu te schimbi să fii ca mine, se duce de râpă căsnicia noastră”. Și să nu uităm: cei care se pot sacrifica pe sine cu ușurință, la fel de ușor îi pot sacrifica și pe ceilalți.

Ce le lipsește fanaticilor? Curiozitatea și forța imaginației! Altfel, nu s-ar închide în turnul  lor de fildeș tapetat cu lozinci ultimative.  Poate dacă ar încerca să-și imagineze și urmările abuzurilor lor, ar mai sta pe gânduri, deși pe unii doar mirosul de sânge și imaginația mădularelor zdrobite i-ar ațâța și mai tare.

Dacă curiozitatea și imaginația nu sunt atât de sigure antidoturi împotriva fanatismului, simțul umorului ar ajuta cu siguranță. Un om capabil să glumească pe seama propriei persoane nu poate fi un fanatic pentru că umorul, autoironia îl ajută pe om să mai scoată afară din interior aerul încins aflat sub presiune.

”Simțul umorului, capacitatea de a ne pune în locul celuilalt, capacitatea de a recunoaște calitatea de peninsulă a fiecăruia dintre noi ne pot apăra cel puțin parțial de gena fanatismului care zace în fiecare dintre noi”, spune Amos Oz în încercarea de-a găsi o cale să ne ținem cât mai departe de această boală atât de contagioasă care este fanatismul.

În închiere, să medităm, măcar, la  răspunsul  lui Amos Oz din finalul interviului pe care i l-a luat Brigitta Rheinberg de la Princeton University Press în anul 2005:

”Haideți să încheiem cu povestea mea despre Ordinul Linguriței. Cred că, atunci când asistăm la o catastrofă -o explozie, să zicem-, există doar trei opțiuni principale. Prima: să o luați la goană cât vă țin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteți o scrisoare foarte indignată editorului ziarului duneavoastră, cerând ca vinovații să fie dați în șuturi din serviciu. Sau să organizați o manifestație. A treia să aduceți o găleată cu apă s-o aruncați peste foc, și dacă nu aveți găleată să aduceți un pahar, și dacă nu aveți pahar să aduceți o linguriță- tot omul are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni și fiecare are o linguriță. Ei bine, aș vrea să fondez Ordinul Linguriței. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtășesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci lingurița- să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriță, ca să știm că suntem în aceeași mișcare, în aceeași frăție, în același ordin, Ordinul Linguriței. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt-sau într-o linguriță, cu voia dumneavoastră.”

Bibliografie:

1. Amos Oz, Dragi fanatici, Humanitas fiction, 2018, Bucuresti

2. Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, Humanitas fiction, 2011, București

 

 

 

 

Cenaclu Literar: