Nick Sava - O vizită pe Granville Island

Nick Sava - O vizită pe Granville Island

 

 

Cele mai multe vederi din Vancouver prezintă zgîrie-norii din Downtown (Centru), cu părţi din Burrard Inlet (“fiord”) şi Parcul Stanley în fundal – uneori şi cu o panoramă spre North Vancouver şi lanţul muntos din spatele lui, de obicei acoperit cu zăpadă pînă târziu în vară. Totuşi, nu Downtown este cea mai frumoasă zonă a Metropolei. Vancouveriţii o ştiu, curînd află acest lucru şi turiştii.

Mie îmi place cel mai mult zona „Insulei” Granville. Este, cumva, considerată a fi situată în „centru” – deşi este chiar la limita sudică a Downtown-ului. Este mai curînd la limita nordica a „centrului” oraşului Vancouver (unul din multele oraşe care formează Marele Vancouver), care se întinde de-a lungul Broadway-lui, artera principală a oraşului, pe cîţiva kilometri – între Main şi Alma, dar concentrată în două zone: Grenville-Burrard şi Cartierul Grecesc.

Strada Grenville este o arteră importantă a Marelui Vancouver, lungindu-se, practic, din Downtown pînă în sud, la Frazer River. Porţiunea din Downtown se leagă de cea din Vancouver prin podul de peste False Creek. Ei bine, Granville Island se află exact sub acest pod. Nu este chiar o insulă – mai curînd un promontoriu ieşind în apele „fiordului”. Pentru că ăsta este „False Creek” – Rîul Fals. Cînd Vancouver, exploratorul englez care ajungea pentru prima dată în această zonă a Pacificului a zărit şuviţa de apă strecurîndu-se printre dealuri, a gîndit că este un „pîrîu”. Ulterior şi-a dat seama că apa era salină – deci, parte din ocean. Era un simplu fiord îngust – dar cu maluri mai puţin înalte şi abrupte decît fiordurile scandinave, cu care suntem atît de obişnuiţi (măcar din poze, dacă nu vizitîndu-le). False Creek se întinde cîţiva kilometri spre est, pînă în zona istmului care leagă Vancouver de Sowntown.

Promontoriul care a devenit „insulă” în momentul în care un golfuleţ subţire  lateral (spre sud) a tăiat aproape complet promontoriul de mal. Istmul care îl leagă de mal – în zona marinei (debarcaderului) este zona de acces al maşinilor spre „insulă”. Pietoniii mai au două podeţe peste golfuleţ, puînd accesa insula direct dinspre parcul care însoţeşte inletul (False Creek) pe toată lungimea lui, chiar la nord de Broadway.

Însula, o zonă cvasy-industrială pănă prin anii 70 – pe ea erau şantiere navale, docuri, magazii, o fabrică de ciment, ateliere de reparaţii (şi cîteva căsuţe) a fost transformată complet după aceea, devenind unul (poate chiar cel mai) important punct turistic al Metropolei. În construcţiile (cele mai multe metalice) dezafectate au fost înfiinţate magazine, buticuri, teatre, restaurante, muzee, galerii de artă – şi Institutul de Artă şi Design „Emily Carr”. Acest lucru a făcut ca întreaga Insulă să devină un centru artistic şi cultural, legat mai ales de artele plastice. Pe lîngă institut, sunt deschise cîteva galerii de pictură (din care două sunt atelierele artiştilor, care lucrează în faţa vizitatorilor), dar sunt şi ateliere de sticlărie, metal, sculptură (din care unul este al băştinaşilor care sculptează totemuri şi stîlpi totemici), tapiţerie, artă cinetică, op-art, modelaj (trenuri, maşini, vapoare în miniatură)... În plus, sunt cîteva magazine de materiale de artă – din care Opus este cel mai cunoscut.

Sunt şi alte forme de artă. Sunt două teatre – unul „de vară”, dar pe terasa din faţa Pieţei se produc, cîte 30 de minute, tot felul de artişti – de la pantomimă, stand-up theatre, instrumentişti (vioară, chitară clasică, formaţii duo, trio şi chiar „fanfare”), recitatori şi povestitori (story-tallers – pentru copii şi maturi), dansatori, echilibrişti şi clowni... Aceste spectacole care se desfăşoară pe durata întregii zile (mai ales vara, cînd nu plouă), sunt subvenţionate de Primărie, care astfel dă de lucru artiştilor (da, au şi cîte o pălărie în faţă...), atrăgînd totdată turiştii. În zona respectivă, cu multe bănci şi blocuri de piatră, turiştii mănîncă produse „fast-food cumpărate direct din Piaţă sau zona „food-court” a Pieţei, urmărind performanţele artiştilor „amatori (majoritatea extrem de talentaţi, dar care preferă această formă de spectacol „fringe” – în afara sistemului instituţionalizat).

Piaţa, că tot am amintit de ea, este o Hală – „Farmers’ Market – la care producători din fermele din jurul Metropolei (mai ales mai spre sud, în Delta) şi din portul Setevenson aduc produse naturale proaspete, de obicei bio (legume, fructe, peşte, carne), dar şi produse „de casă”: afumături, brînzeturi, miere, prăjituri – dar mai deloc „artizanat” sau, Doamne fereşte, kitchuleţe.  Piaţa se află exact sub Podul Granville, între stîlpii groşi ai podului, şi are o suprafaţă destul de mare – mai mare decît oricare piaţă agro văzută de mine în România. Foarte mulţi locuitori ai Centrului se aprovizionează din Granville Market, venind ori cu maşina, ori cu vaporaşul care face trecerea Creek-ului la fiecare jumătate de oră, chiar în zona pieţei.

Spre vest de Piaţă se găsesc atelierele „navale” – de fapt, nişte ateliere unde se repară (sau chiar construiesc) iahturi şi şalupe „de lux”.  Spre sud de ele este Debarcaderul (Marina) unde multe din ele se şi vînd. Debarcaderul principal este în capătul estic al Insulei, udne se pot admira iahturi mai mari sau mai mici, ancorate acolo, unele din ele ajungînd la preţuri fabuloase – chiar şi 100 de milioane de dolari! Dacă pe iahturile de vînzare oricine se poate urca şi vizita, acestea sunt private şi prin poarta spre chei se intră doar cu carduri speciale. Alături, spre nord – chiar pe firul principal al fiordului – se poate admira „satul plutitor” – un mănunchi de case „lacustre” construite pe pontoane. E drept, satul este mai mic decît cel din Seattle (apare în filmul „Sleepless in Seattle”, Tom Hanks trăind într-o astfel de casă) sau chiar cel din Victoria. Cel puţin aparent, casele-vile au absolut tot ce îi trebuie unei case moderne, civilizate, deşi, evident, le lipseşte... canalizarea. Avantajul este că, dacă te plictiseşti stînd într-un loc, chemi un remorcher să te mute în alt punct al Creek-ului...

Bineînţeles, Insula are şi o mare zonă verde – în prelungirea parcului de pe malul sudic al Creek-ului. Aici se află atît unul din teatre, cît şi terenuri de tenis, de basket, volei, locuri de joacă pentru copii, alei, bănci, fîntîni, din nou, restaurante cu terasă. Şi, spre deosebire de parcurile din România, vizitatorii pot călca pe iarbă, se pot aşeza sau culca pe ea, copiii (şi cîinii) se pot juca... Cu toate acestea, ele impresionează prin curăţenie şi prospeţimea ierbii, prin coloritul zonelor florale şi zonele umbrite de copaci (în număr mic, totuşi). Dacă zona vestică este aglomerată de clădiri, zona estică a Insulei este aproape în întregime un parc.

Ce mai este pe Insulă? Păi, este un mare magazin de jucării – un adevărat univers deschis copiilor şi părinţilor lor. Mai este o berărie – fabrică de bere. Nu este mare şi este un adevărat muzeu: totul este la vedere, poţi urmări (însoţit de un ghid, dacă doreşti) întregul proces de obţinere a berii. Berea poate fi degustată (sau băută) în restaurantul berăriei – sau cumpărată din magazinul de prezentare. Berea Granville se produce în patru varietăţi (de la blondă la brună, cu diferite grade) şi pentru degustare eşti servit cu un set de patru păhărele de 150 ml. Pînă prin 2005-6, berea respectivă (avînd şi o reţetă proprie) putea fi cumpărată numai din magazinul berăriei şi în limita cantităţilor disponibile. Ulterior, a început să apară cutii de 6 sticle prin unele magazine specializate în vînzarea alcoolului (Liquor Store sau Beer/Wine). În Canada, alcoolul nu se poate cumpăra la Mall sau în magaztinele alimentare! În schimb, în America, berea se poate cumpăra şi la benzinării...

Mai sunt magazinele specializate în produse de peşte şi fructe de mare. Erau două – între atelierele navale şi Marina. Produsele erau marine 100% - de la diferite soiuri de somon şi cod pănă la scoici, homari şi caracatiţe. Cele mai multe erau „catch of the day” – proaspăt pescuite, dar erau şi de crescătorie – mai ales homarii. Din cauza pescuirii intensive, au devenit o specie în pericol, aşa că acum este mai ales de cultură (în apă de mare). Sunt două specii de „homari”: homarul propriu-zis, care trăieşte în Atlantic, mai ales pe coastă estică a continentului nord-american, şi „lobster” – care e puţin mai mic, fără cleşti (seamănă cu un shrimp uriaş) şi trăieşte în Pacific. Homarul este negru iar lobsterul deschis la culoare, cu nuanţe de la crem la roz. Homarul este, acum, mai ales de cultură, pe cînd lobsterul este aproape exclusiv de pescuit (din Mexic, în special. La gust sunt absolut identici.

Vizita mea spre Insula Grenviulle începea, mai mereu, chiar pe Strada Granville. Era o zonă pe care o vizitam des – mai ales pentru că am locuit cîţiva ani pe o stradă alăturată (la vreo 500m) şi am avut şi, timp de cîţiva ani, un job în zonă. Este o stradă „comercială”, cu magazine, bănci buticuri, restaurante şi cîteva galerii de artă. Dintre  magazine, vizitam mai des Meinhart – cu produse „europene”, Columbia (o marcă apreciată de încălţăminte de piele) şi o cafenea, unde citeam presa zilei, în timp ce beam o cafea „Seattle Best” (s-a unit ulterior cu Starbucks). Dintre restaurante, îl apreciam, mai ales, pe cel japonez (Mikado). Ulterior, cînd m-am mutat, vizitele au devenit pur „artistice” – cam la două-trei săptămîni. Începeam din sud, de la Mikado, vizitam cele vreo 4-5 galerii, urcînd pînă la Broadway (care e pe culmea dealului). De aici coboram la Insulă, unde vizitam cele 3-4 galerii de artă. Uneori îmi completam materialele de pictură (mai ales culori şi pînze). După o vizită prin Market şi un ceai pe terasa cu spectacole, uneori mă opream la vreo terasă din park (dacă era soare şi cald). După ce am înfiinţat clasa de pictură la Centrul Comunitar, vizitele le făceam cu cîţiva din „studenţii” mei – copii şi părinţi. Nu numai că le arătam locurile (mulţi nici nu le vizitaseră înainte), dar le explicam prin galerii tehnici şi compoziţii, îi învăţam cum  să îşi aleagă materialele, de cîteva ori ne-am dus şi la spectacole.

Deseori, în timpul verii, vizita pe insulă se termina fie la corturile „Shakespeare on the Beach” (S. pe plajă”), aflate pe Creek la vale, spre Ocean (deci, la vest de insulă), fie în Downtown, traversînd Creek-ul cu un vaporaş. „Festivalul” S. on the B. avea loc toată vara, cîteva luni cu piese numai de Shakespeare (deseori jucate în limba engleză veche, elisabetană), cu costume de epocă, de cîteva trupe (circa 5-9), cu cîte două spectacole pe zi fiecare (matineu şi seara), pe scene montate în corturi ca de circ. Fără a fi trupe de prima mînă (deşi unele veneau de la teatre mari ale lumii), spectacolele erau atît de bune încît mulţi turişti venea la Vancouver special pentru a urmări spectacolele acestui „festival”. Din nou, o iniţiativă fantastică a Primăriei. Ca şi spectacolele date pe Insulă, ori la teatrul de vară, ori direct pe iarba din parc, de orchestra Filarmonicii din Vancouver sau de orchestra Conservatorului din Vancouver), studenţi şi profesori). Ca un fapt divers: marea majoritate a performerilor sunt de origine asiatică! O dovadă a afirmării tot mai pronunţate a soliştilor asiatici în muzica clasică.

Şi, în zilele cu adevărat însorite şi călduroase, mai ales, dacă avea loc de dimineaţa şi nu neaparat în weekend, vizita lua sfîrşit pe plaja de la Kitsilano (K. Beach), una din cele mai frumoase din Vancouver, cu nisip fin, fără pietre şi puţine alge, apă curată şi relativ caldă (pentru apa de ocean). Orientată direct spre Vest, cu maree destul de reduse (apa nu scădea cu mai mult de 2 m), spre seară se poate vedea un apus de soare cu adevărat magnific, în spatele munţilor de pe Vancouver Island. De pe Kitsilano Beach se poate admira, spre nord, zgîrie-norii din Downtown şi, în spatele lor, creastă Munţilor Cascadei, deseori acoperiţi cu zăpadă chiar pînă în iunie.

 

Nick Sava, Iaşi

1 mar. 2016

Cenaclu Literar: