Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

 

 

”Mă tem doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă.”

(Sadegh Hedayat)

Sadegh Hedayat a fost cel de-al cincilea copil al  cunoscutului poet iranian Reza Quli Khan Hedayat ce aparținea unei  vechi familii aristocratice și s-a născut în data de 17 februarie 1903, în Teheran.  Și-a început studiile la Colegiul francez Saint- Louis din capitala Iranului, le-a continuat în Belgia (1926-27), apoi, la Paris (1928-29), Reims (1929), Besancon (1929-30). În 1930, s-a întors în țară și a practicat diferite slujbe de mărunt funcționar pentru a-și asigura pâinea zilnică. A colaborat la reviste importante precum Cuvântul (Sokhan) sau Mesajul nou (Payyam-e nou). A călătorit mult în afara țării, călătoriile fiind una din marile lui plăceri.  A fost un intelectual din specia rară a rasaților, de o exigență ieșită din comun în ceea ce îl privea, dar de o modestie și de o puritate rar întâlnită, lucru care l-a determinat să se țină în umbră, frizând anonimatul. În mod deliberat, și-a mascat suferințele de orice fel neacceptând niciun compromis. Avea un suflet mare și o blândețe care-l făceau să fie extrem de indulgent cu cei din jurul lui. Era convins că sursa răului este doar ignoranța și se ținea departe de ridicolul lucrurilor, al persoanelor și al situațiilor încercând să tempereze pe cât putea prostia și răutatea lumii în care trăia. Studiile din Franța – la vremea aceea visul oricărui iranian - l-au pus în contact cu marea cultură europeană. Bun cunoscător al folclorului și al tradițiilor iraniene – lui îi datorăm numeroase traduceri de texte pahlavi – dar și al superstițiilor și practicilor magiei populare care derivă din ele. Gustul pentru straniu și insolit i-a fost trezit de tulburătoarea Indie, dar avea și o solidă cultură europeană și americană:  Platon, Aristotel, Shakespeare, Cervantes, Hesse, Camus, Kafka, Thomas Mann, V. Woolf, Freud, Goethe,  Nietzsche, Poe, Dickens, Dos Passos, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Joyce, Steinbeck, Cocteau, Gide, Sartre, Zweig, Maupassant, Cehov sunt doar câteva nume din universul referențial al lecturilor lui. Nu-i era străină nici muzica clasică – Ceaikovski, Schubert, Liszt, Bach Mozart și nici artele plastice- Chagall, Dali, Picasso etc.

Marile lui iubiri au fost, însă,  Omar Khayyam (căruia i-a dedicat studiul ”Cântecele lui Khayyam”) și Kafka pe care l-a tradus după ce a scris ”Bufnița oarbă”, roman atât de apropiat de stilul kafkian.

În  Franța fiind,  scrie în 1931 romanul ”Bufnița oarbă” și tot aici are o tentativă de sinucidere. ”Jocul cu moartea e singurul în care nu reușești să te amăgești. Numai moartea nu minte”, spune el în ”Bufnița oarbă”. Între 1935- 1936 călătorește în India,  la invitația diplomatului iranian Sheen Partaw și aici vede teribila comuniune a două tipuri de gândire, aparent,  ireconciliabile - gândirea orientală și gândirea occidentală. Aici învață vechea persană (pahlawi) și scrie o serie de proze scurte (trad. în română vol ”Îngropat de viu” ). În 1944, vizitează Uzbekistanul sovietic.

Pe 2 noiembrie 1950, revine la Paris  unde amintirile îl năpădesc și nu mai reușește să se reconcilieze cu toate suferințele lui. Închiriază un apartament în arondismentul 18, pe strada Championnet, nr. 37 și în noaptea de 8 spre 9 aprilie 1951 se sinucide. Lasă la vedere manuscrisele și pune pe piept portofelul cu 100 000 de franci pe care-i împrumutase de la un prieten iranian. Era atât de iubit de prieteni încât, a doua zi,  scriitorul Șahid Nura`i, unul dintre prietenii lui, face infarct de supărare. A fost înmormântat de Ambasada iraniană în cimitirul  Père Lachaise din Paris.

Cei care i-au fost contemporani l-au descris ca pe un spirit de tip renascentist, acel homo universalis care se mișca cu mare ușurință de la un domeniu la altul și de la un subiect la altul, în funcție de importanța lui. Întreaga lui operă stă sub semnul unei mari tensiuni creatoare rezultată din impactul a două culturi, a două civilizații pe cât de diferite pe atât de complementare. Temele dominante sunt singurătatea, moartea, reîncarnarea, sărăcia. Personajele sale aparțin lumii copilăriei, sunt bărbați și femei pe care i-a întâlnit pe străzile Teheranului, mai ales, la periferie, dar și în Șiraz, ”orașul trandafirilor roșii, al privighetorilor și al vinului”. La fel de pesimist ca Omar Khayyam,  dar cu o luciditate ce-l trage către acel spațiu eterat al marilor damnați.

Romanul ”Bufnița oarbă” a fost publicat prima dată la Bombay, în India, într-un tiraj redus de 50 de exemplare policopiate și a provocat un mare scandal în Iran. Abia în 1941, după schimbarea regimului a fost publicat, mai întâi, în revista ”Iran”, apoi, în volum. Publicul cititor a fost șocat de retorica miniromanului pentru că nu seamănă cu nicio altă operă din literatura universală. În critica literară iraniană există peste 50 de interpretări ale romanului care au fost adunate într-o carte cu titlul ”Aceasta este Bufnița oarbă”. Nedorind să-și explice opera, Sadegh Hedayat a tot încercat o demitizare a ideaticii cărții. Dacă mărturisirile lui vin să facă lumină ori, mai degrabă, să-l bage pe cititor în ceață, se poate lesne vedea din răstălmăcirile  care i s-au dat fără să se ajungă la un numitor comun. Nici traducătorului, Gheorghe Istrati, nu i-a fost ușor să  transpună din persană în limba româna textul  pentru a fi cât mai aproape de original. (Sadegh Hedayat cunoștea limba română ca de altfel toate limbile din substratul indo-european care se înrudesc cu persana veche.) Nu cunosc toate interpretările care s-au dat acestui roman suprarealist, dar impresia mea este că s-au grăbit acei exegeți care l-au prezentat  doar ca rezultat al halucinațiilor unui opioman. Se pierde din vedere vasta cultură a autorului și agilitatea cu care se putea mișca în orice timp și spațiu cultural, luciditatea cu care putea să supună limbajul verbal visului:

”Poetu, -n minunata lui beție,

Pământ și cer cuprinde-ntr-o privire,

Și-acelor lucruri veșnic neștiute,

Cu pana le dă trup și-nfățișare;

Nălucii plămădite din văzduh

El poate să îi dea sălaș și nume.

(Shakespeare, Visul unei nopți de vară)

Și exact lucrul ăsta ni-l spune Hedayat:  ”Bufnița oarbă” e plein d`effets conștiente, foarte calculate, precise...Fiecare pagină e condusă ca o partitură muzicală. Pasajele care par cele mai imaginare sunt  chiar cele asupra cărora am muncit cuvânt cu cuvânt. Otrava, căci e otravă înăuntru, am distilat-o picătură cu picătură. Întâi mă întrebam ce voiam să spun, apoi căutam cea mai bună formă, tonul cel mai convenabil...Unii ...au crezut că personajul din ”Bufnița oarbă” sunt eu... E adevărat, bineînțeles, eu sunt autorul, dar detașat de narator. Fiecare frază e intențională...nimic din delirul unui opioman. Când descriam scena asta înfricoșătoare, râdeam cu lacrimi...Și totuși, asta e opera mea cea mai clară. Nimic nu-i extraordinar în ea. Dar se vede? J`ai surtout fait de transpositions. Să luăm cazul numărului 24, care e o măsură de timp, de bani, de monede vechi...Naratorul spune sincer că asta e singura bogăție a vieții sale... Ce este un an? Un tur, un tur complet. Și așa mai departe... Leacurile bizare pe care doica i le dă naratorului. Nu sunt invențiile mele. Le-am copiat după Canonul lui Avicenna, fără să le modific deloc.”

Sadegh Hedayat era un bun cunoscător al sanscritei, limbă străveche, apropiată de lumea imaginală în care cuvintele și semnele sunt transliterări ale unor experiențe ancestrale. Incipitul romanului stă sub semnul confesiunii, al destăinuirii lucrurilor și întâmplărilor atât de dureroase, obsedante care nu pot fi încredințate nimănui, doar hârtiei. Scrisul e catharsis și vindecare, totodată, leac împotriva singurătății și consolare în fața morții. Ceea ce s-a destrămat în timp, doar în timp poate fi refăcut accesând oglinda noastră interioară care reflectă cu acuratețe toate distorsiunile eului nostru: ”În viață sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătatea sufletului și-l distrug. Există dureri ce nu se pot destăinui, fiindcă se obișnuiește ca aceste încercări incredibile să fie socotite drept accidente sau evenimente rare și ciudate, iar dacă cineva le descrie cu vorba sau cu pana, oamenii, respectând opiniile admise în mod curent, pe care le împărtășesc, de altfel, și ei, acceptă povestea, dar cu un zâmbet sceptic și disprețuitor. Pentru că omul n-a găsit încă un remediu acestui flagel, iar singurul leac e uitarea pe care o dau vinul și somnul artificial, provocat de opiu și de stupefiante. Dar ce păcat că efectul acestui gen de medicamente e trecător și, în locul ușurării, după un timp, durerea crește violent. Oare va pătrunde cineva, într-o zi, secretele acestor accidente metafizice, aceste reflexe ale umbrei sufletului, perceptibile numai în năucirea care separă somnul de starea de veghe?”

”Bufnița oarbă” este un roman de instrospecție, eroul principal având  marele dar de a-și trezi la viață  vederea activă și de a ilumina în miezul întunericului lumii interioare. ”Oare va pătrunde cineva, într-o zi, secretele acestor accidente metafizice, aceste reflexe ale umbrei sufletului, perceptibile numai în năucirea care separă somnul de veghe?”  e întrebarea tragică  pe care și-o pune cel care știe să vadă dincolo de aparențe. El știe că oricât de dureros ar fi actul cunoașterii de sine este necesar: ”Mă tem doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă. Într-adevăr, practica vieții mi-a revelat abisul înfricoșător care mă separă de ceilalți: am înțeles că trebuie, pe cât posibil, să tac și să păstrez pentru mine ceea ce gândesc. Iar dacă acum m-am hotărât să scriu e numai pentru a mă face cunoscut umbrei mele- umbră încovoiată pe un perete, care înghite tot ce scriu. Pentru ea vreau să fac o experiență: să văd dacă ne putem cunoaște mai bine unul pe altul. Fiindcă de când am rupt orice legătură cu ceilalți vreau să mă cunosc mai bine pe mine însumi.”

Între cele două lumi în care ne mișcăm - lumea umbrelor, a întunericului și lumea luminii- eul nostru este o interfață care le poate reflecta pe amândouă. Limbajul lumii interioare este cel cu care ne naștem și cel al lumii din afară e cel pe care îl dobândim în timp. Știe că numai atunci când cele două lumi devin egale în concentrare, omul poate redobândi ceea ce William Blake numea ”adevărata imaginație”. În timpul lecturii nu trebuie să pierdem, niciodată, din vedere marea afinitate a lui Hedayat pentru Kafka și pentru ”jocurile” lui de imaginație.   

Asemeni  naratorului, autorul  a fost prins în lumea din afară între  alte două lumi la fel de apăsătoare – o lume a celor care se îndreptau  cu mare grabă către modernitate și alta care se opunea cu toată forța schimbărilor, modernizării. A fost precum marii gânditori aflați la granița dintre lumi agonizând între vechii zei  ai culturii persane și moartea lor iminentă. La Paris fiind,  a luat contact cu operele marilor scriitori ai momentului: Rilke, Sartre, Kafka, a făcut cunoștință cu expresionismul și cu suprarealismul. Revenit printre ai lui, în Iran, avea să se confrunte cu o cultură  ale cărei valori cuprinse de scleroză deveniseră niște caricaturi. Totodată, a fost un vizionar care a pătruns  cu acuitate tragedia către care se îndrepta poporul iranian de aceea și-a căutat un refugiu în tradiția unui alt Iran, cel  apropiat de India și de buddhism,  acel Iran cântat de Khayam în catrenele sale. Această regresie în trecut a însemnat refuzul  de a face compromis cu noile autorități, dar și utilizarea unor instrumente bine cunoscute lui pentru a rămâne fidel marii lui iubiri,  eterna Sophia, însoțitoarea tuturor vizionarilor. Modul în care   Hedayat a folosit acest limbaj universal al arhetipurilor a fost cât se poate de modern în literatura contemporană persană și n-a fost egalat de nici un alt scriitor iranian.

”Fără îndoială, gesturile, gândurile, dorințele obiceiurile atavice, cărora unele alegorii le servesc drept vehicule de-a lungul generațiilor, reprezintă factori atât de indispensabili ai existenței noastre. Mii de ani s-au pronunțat aceleași cuvinte, s-au practicat aceleași împerecheri, s-au încercat aceleași nenorociri puerile, viața de la un capăt la altul, este altceva decât o poveste de adormit de-a-n picioarelea? Ceea ce scriu nu e propria mea poveste? Poveștile sunt o cale de retragere, deschisă bietelor dorințe pe care fiecare narator le-a conceput în îngustimea mentalităților sale ereditare și pe care nu le-a putut satisface, afirma el.

Înainte de Sadegh Hayat, în literatura persană nu exista proza, ci numai poezia care era strâns legată  de religie și automat de o ideologie. El  a înțeles că în Iran cauza tuturor relelor era integrismul, iar când poeții depășeau o limită erau executați.  Prin ceea ce a creat  a fost un scriitor modern care a dorit să se adreseze unei gândiri moderne opusă celei religioase. De aceea a trebuit să scrie un roman într-o limbă nouă- cuvintele și frazele existente în tradiția iraniană nu  puteau să materializeze asemenea viziuni. A fost nevoit să inventeze alte cuvinte și alte structuri de fraze, efectiv, să reinventeze limba. E specific geniilor să fie creatori de limbă și, mai târziu, același lucru i se va întâmpla lui Salman  Rushdie care  va intra în conflict cu elita religioasă pentru că ayatolahii nu puteau să înțeleagă ce este acela un roman, acest gen literar  modern, dar nu și inocent. Contemporanii lui nu aveau aceeași viziune asupra literaturii. Ei nu puteau să înțeleagă că fără această revoluție a formei nu putea să existe o gândire modernă și îl priveau ca pe un nebun.

Rar mi-a fost dat să mă simt acasă în opera unui scriitor așa cum m-am simțit în cea a lui Sadegh Hedayat! Probabil și din cauza marii lui apropieri, din mai multe puncte de vedere, de Fernando Pessoa. Straniul sentiment de deja vu  m-a însoțit parcurgând biografia lui,  dar și în spațiul  romanului ”Bufnița oarbă”. ”Acest Pessoa din Teheran, cum spune și Roland Jaccard,   care a trăit câțiva ani în Franța  i-a făcut cunoscuți în țara lui prin traduceri pe Cehov, Kafka,  Schnitzler  și a trezit admirația lui Andre Breton grație capodoperei sale ”Bufnița oarbă”. Primul sinucigaș al literaturii persane Sadegh Hedayat a fost și primul scriitor iranian care a provocat o breșă în tradiția savantă  persană criticând toate formele de despotism politic sau religios declarând în mod deschis  că omul este un înger căzut că nu mai există cer și că Infernul este aici, pe pământ. Cu puțin timp înainte să se sinucidă  a lăsat o deviză care ar putea să fie invocată de toți apatrizii: " Ni d’ici ni d’ailleurs; chassé de là, non arrivé là.”  Nici de aici, nici de acolo, străin în țara lui, străin și în Europa și oriunde în lume, iată marea dramă a unui scriitor al cărui suflet nu s-a regăsit  printre contemporanii lui. "Tout est douleur, tout est transitoire”. Cine este îngerul cu ochii negri arzători care-l însoțește pe parcursul romanului ”Bufnița oarbă?” Este însăși eterna Înțelepciune care i-a însoțit pe toți vizionarii și tocmai această veche înțelepciune o transmite Hedayat într-o operă modernă folosind limbajul universal al archetipurilor, pentru prima dată, în literatura persană modernă.  Dar el n-a fost doar un pelerin disperat, apăsat de propria umbră,  ci a fost un gânditor modern nonconformist, de mare clasă:

”Pentru a fabrica un automobil în zilele noastre, trebuie să construim mai întâi o căruță? Învățarea principiilor scriiturii e o afacere personală. Eu pot  numai să o introduc într-o lume la care nu are acces. Și, pentru asta, cu atât mai bine dacă sunt în măsură să-i aduc ultimul strigăt în literatură. Necesar este a citi, a traduce, a scrie.”(Sadegh Hedayat)

Da,  ca să-i înțelegi romanul trebuie să fi citit ceva literatură! Altfel, te limitezi la niște aprecieri simpliste și pierzi din frumusețea substratului textului. Principala preocupare a eroului principal retras în cămăruța lui precum un schimnic este de desena învelitori pentru truse de scris și în acele ore de contemplație desenele lui surprindeau invariabil aceeași imagine: ”Desenam, totdeauna, un chiparos sub care era ghemuit un bătrân adus de spate, asemănător yoghinilor din India. Îmbrăcat într-o aba, cu capul înfășurat într-un turban, își ține degetul arătător de la mâna stângă pe buze, imobilizat într-un gest care exprima mirarea. În fața lui, o fată îmbrăcată în negru se apleca mult spre el să-i ofere o floare de nufăr – un pârâu îi separa. Oare mai văzusem undeva această scenă sau îmi fusese sugerată în somn? Nu știu. Știu doar că niciodată nu desenam altceva.” Și iată că imaginea obsedantă din partea întunecată a eului său îi apare  și în lumină. Nu există în întreaga literatură a lumii un portret atât de fascinant al Sophiei, marea lui iubire, fata cu ochii arzători:  ”Pe câmpul din spatele casei, am văzut un bătrân cocoșat, așezat sub chiparos, și o fată tânără, nu, mai degrabă un înger căzut din cer, stând în fața lui, aplecată, și oferindu-i un nufăr albastru cu mâna dreaptă; bătrânul își rodea degetul arătător al mâinii stângi. Fata era chiar în fața mea, dar nu părea să acorde vreo atenție la nimic din ce se petrecea în preajma Ei. Privea fără să vadă, un surâs extatic și inconștient Îi înghețase pe buze, ca și cum s-ar fi gândit la cineva absent. Prin lucarnă, I-am văzut atunci ochii teribili și fermecători, plini parcă de un reproș amar, ochi tulburători, mirați, amenințători și promițători totodată. Scânteia vieții mele se pierdu în profunzimea acestor pupile strălucitoare, cu expresie misterioasă. Această oglindă fascinantă îmi absorbi întreaga ființă și mă purtă în ținuturi unde gândirea umană își pierdea orice putere. Ochii oblici turcmeni, animați de o splendoare supranaturală și îmbătătoare, înspăimântau și atrăgeau în același timp, de parcă ar fi văzut  cu ei priveliști înfricoșătoare și metafizice pe care nimeni nu putea să le vadă; pomeți proeminenți, frunte înaltă, sprîncene subțiri și împreunate, buze cărnoase, întredeschse- ai fi zis că un lung sărut arzător tocmai le abandonase, însă fără să le potolească.”

 ”Neelathamara” sau lotusul albastru simbolizează în India pe zeița Lakshmi, echivalenta lui Venus la romani și a Afroditei la greci. Frumusețea înspăimântătoare  a fetei îl atrage, dar râsul batjocoritor al bătrînului îl ține la distanță. Înțelepciunea și Lumea. Starea de grație nu ține la infinit și,  a doua zi,  după ce își calcă pe inimă și își învinge toate fricile, se întoarce la  lucarnă să se reîntâlnească cu visul. Răspunzând chemării visului înseamnă că îi acceptă realitatea, lumea se întoarce cu josul în sus și personajul nostru va încerca de-acum încolo să înfrunte noua realitate. Există o povestire talmudică despre patru rabini care decid să viziteze Grădina Edenului. După ce îi vede măreția, primul rabin moare de șoc, al doilea înnebunește, al treilea se lasă de credință și al patrulea, rabi Akiba, iese de acolo nevătămat și netulburat. Ce a făcut eroul nostru în fața provocării? S-a lăsat pradă emoțiilor, dar nu a cedat, ci a început să se identifice  cu propriul vis: ”Tocmai m-am privit în oglindă. Nu m-am recunoscut. Nu, acest eu anterior a murit, s-a descompus. Și totuși, nimic nu ne separă. Trebuie să-mi spun povestea, dar de unde să încep viața toată e de fapt narațiune.” Și povestea vieții lui este povestea lui Isis, cea care călătorește împotriva curentului durerii așa cum ai călători pe un pârâu de munte, nu urmându-i cursul, ci către izvoare, la sursă, unde se află apa pură a Imaginației. Suferința e cea care îi deschide drumul către cunoaștere, către absolut și  îl mână pe eroul principal către sursa Imaginației. Pentru că așa cum spunea William Blake ”corpul veșnic al omului este Imaginația...” ”E adevărat, boala a provocat în mine nașterea unei lumini, a unei lumi necunoscute și tulburi, plină de forme și culori și ascultând de tendințe despre care oamenii sănătoși n-au nici cea mai precară intuiție. Trăiam interiorizat peripețiile din aceste povești și simțeam o bucurie de nespus. Redeveneam copil. (Sadegh Hedayat)

Întreaga operă  a lui Hedayat materializează  filozofia omului singur al secolului al XX-lea,  încercuit de solitudine de pretutindeni și ca o compensare a suferinței marginalizatului a creat această capodoperă în care revenirea în centrul inimii, la acea stare de inocență a copilului se  se poate face numai prin visare. 

Abia  după revoluția islamică, intelectualii iranieni au început să-i citească scrierile dar atâția ani de tăcere și de izolare îl distruseseră deja. Și nu doar imamii au fost cei care a contribuit la măcinarea lui sufletească, ci și  confrații lui, criticii literari și publicul cititor. ”Eu n-am vorbit despre el vreme de douăzeci de ani, am vorbit despre Brecht. Azi, în Iran, toată lumea s-a aliniat în spatele lui Hedayat. Și pentru că n-am îndrăznit să luăm poziție împotriva revoluției islamice, îl citim pe el. Îi cităm frazele împotriva imamilor care nu s-au schimbat. Dar am convingerea că dacă l-am fi studiat pe Hedayat vreo patruzeci de ani, revoluția islamică n-ar fi avut loc”, spunea Roland Jaccard în eseul ”Sadegh Hedayat vameșul dezastrului.

 

 

 Autor: Maria Sava

 

 

 

 

 

 

Cenaclu Literar: