TĂCEREA –I DE AUR

TĂCEREA –I DE AUR

 

 

 

 

Ca-n fiecare duminică, Milian Stătescu se trezise cu noaptea-n cap. Cu ochii lipiţi de somn, sprijinindu-se cu mâinile de pat, bâjbâi cu laba piciorului drept, sub pat, după papucii scorojiţi de atâta purtat. Îi împinse în faţă şi-şi înfipse hotărât labele lungi şi osoase până-n vârful papucilor. Apoi, târşind alene picioarele, se îndreptă spre baie. Urma acelaşi ritual de ani de zile: îşi pregătea cu mare grijă ustensilele de ras după care începea cu râvnă şi atenţie să dea cu pămătuful spuma groasă pe obraz. Azi, ca niciodată, se trezise cu un sentiment ciudat de mulţumire de sine, în vreme ce, prin capul lui se plimba obsedant un gând ce-l urmărea de câteva zile. Se privea în oglinda decojită din baie în care-şi  vedea chipul pe alocuri înnegrit de parcă ar fi fost o fotografie veche, uitată pe fundul unui scrin, în care nu mai umblase nimeni de ani şi ani de zile. Întâmplările din ultimile zile îi confirmaseră acel gând care avea să ducă la luarea unei decizii esenţiale pentru tot restul vieţii. La cei 64 de ani ai lui, mai avea doar un mic pas până să iasă la pensie. Şi nu voia cu niciun chip să păţească aşa cum păţiseră toţi prietenii lui: să-l prindă vremea cu mâinile încrucişate să nu ştie ce să facă cu viaţa lui, atât  cât îi mai rămânea după ce nu mai folosea nimănui.

Cu gesturi mecanice şi-a pregătit ceaiul din frunze de mintă, a desfăcut un borcan de dulceaţă care zăcea de câţiva ani, plin de praf, pe raftul din cămară şi-a început să mestece tacticos ca şi cum ar fi rumegat gândul care nu-i mai dădea pace.

De patruzeci şi ceva de ani lucra la acelaşi birou, un soi de birou de reclamaţii şi sugestii, unde primea jalbele cetăţenilor care mai apoi, după o triere de care se ocupau două colege de-ale lui, ajungeau pe masa şefului de birou. De acolo, erau rânduite pe tipuri de probleme şi, la final, şeful făcea la rândul lui o informare, pe scurt, către şeful cel mare. Treburile au decurs normal până-n urmă cu doi ani când, şeful i-a obligat să meargă la un curs de iniţiere în folosirea computerului. Biroul urma să fie dotat cu câteva unităţi, instituţia făcând o mare investiţie în tehnică modernă. Pe Milian nu-l puteau convinge nicicum să se împrietenească cu noile cuceriri ale ştiinţei. Ştia una şi bună: ştampila, stiloul şi registrul  erau sfinte  şi nicio maşină din lumea asta n-ar fi putut face munca lui cu mai multă conştiinciozitate şi consecvenţă. Niciodată chipul şefului său nu-i fusese mai antipatic aşa cum îi devenise acum: cu un zâmbet ironic în colţul buzelor şi cu acea grimasă pe care o afişa permanent, niciodată nu ştiai ce gândeşte. Nimeni şi nimic nu reuşea să-l mulţumească. Refuzul lui Milian îi accentuase cuta dintre ochi şi parcă-i făcuse colţurile buzelor mult mai coborâte de ziceai că  îndată se porneşte pe bocit. Ştia că trăieşte într-o lume imperfectă, că subalternii lui mai cârtesc, că-n ultima vreme lumea începuse să-şi piardă busola...Dar ce vină avea el? Îşi îndeplinea conştiincios funcţia de şef de birou. Nu era nici mai bun nici mai rău decât ceilalţi şefi.

Cu câteva zile în urmă, îşi aminti Milian Stătescu, vecina lui de la doi îl oprise în faţa liftului şi începuse să-i povestească despre vecina de vis-a-vis care, de fiecare dată când venea cu câinele de la plimbare îl spăla pe labe în faţa uşii: „Spune dumneata, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie la primărie, spune dumneata dacă nu-i nesimţită. Tot mirosul de pe labele câinelui se împrăştie-n jur de nu mai poţi ieşi din casă,” începuse ea să-i explice cu o voce din ce în ce mai agitată şi mai stridentă. Văzând că nu capătă răspuns coborî vocea şi porni să turuie despre ceilalţi vecini care cum venea şi pleca de acasă. Aha! Văzuse ea pe vizor! Nu era proastă, chiar dacă n-avea patalama la mână ca dumnealui, Milian. Şi, pe măsură ce  el o privea în tăcere, trecând dincolo de ea cu privirea, madam Margit devenea tot mai agitată şi mai nemulţumită de lipsa lui de reacţie. Acelaşi gând obsedant i se învârtea în cap precum o viespe deasupra unui borcan de dulceaţă. Fără să scoată un cuvânt, a făcut stânga-mprejur, lăsând-o pe raportoarea de ocazie cu buzele umflate şi cu un sentiment de adâncă frustrare pe care nu s-a sfiit să-l scoată la vedere aruncându-i câteva vorbe grele de la obraz: -Ruşine să-ţi fie, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie mare la primărie şi nu dai doi bani pe necazurile cetăţenilor. A prins mămăliga coajă şi s-a urcat scroafa-n copac. Dar las’ că vine vremea să mai stea şi pe jos. Şi intră în apartament trântind uşa cu putere să vadă necioplitul că nu-şi poate bate joc de oameni  aşa cum vrea el.

 

Ajuns în prag, Milian Stătescu îşi spuse: „de mâine, gata! pân aici!” Nu se mai putea, trebuia să ia taurul de coarne, mai ales, că întreaga conjunctură era favorabilă deciziei pe care urma s-o ia.

A doua zi, luni, când a ajuns la slujbă a dat nas în nas cu şeful de birou care l-a salutat zâmbindu-i după  care, fără să aştepte răspunsul a intrat în birou şi s-a închis cu cheia pe dinăuntru. Refuzul lui de-a urma acele cursuri profesionale care-l ajutau să deprindă folosirea computerului atrăsese din partea şefului o sancţiune. I se spusese că-i provizoriu până se decide. Şi-aşa n-aveau în birou o maşină de tocat zecile de mii de jalbe care se înălţau ameninţător, formând un munte în miniatură pe biroul din faţa lui. Aşa că, Milian Stătescu fusese pus să execute activitatea unei maşini de tocat hârtii. Opt ore stătea nemişcat şi toca mărunt-mărunt colile albe, deseori cu un scris lăbărţat, cu ştersături şi cu  toate necazurile cetăţenilor. Din biroul din dreapta, uşa se deschise brusc şi, furios ca un leu, a ieşit şeful şi s-a dus aţă către Milian Stătescu care, tacticos, toca mărunt foaie cu foaie.

-Hei, domnule Milian! Ţi-am dat ziua bună şi te prefaci că nu auzi. Întotdeauna te-am considerat un om politicos. M-am înşelat, se pare.

Calm, Milian îşi vedea de treaba lui ca şi cum celălalt n-ar fi existat. Era atât de absorbit de munca lui de ciopârţit hârtii încât semăna cu un copil care atunci, pentru prima dată, descoperea foarfecele şi hârtia. Îmbufnat, şeful s-a retras în biroul lui, sperând că-i doar o hachiţă de-a lui Milian Stătescu, care, pe măsură ce se apropia de ziua pensionării devenea tot mai ciudat. „O fi având vreun necaz,” gândi şeful amintindu-şi de îndrumările primite la cursul de reciclare, în care fuseseră învăţaţi cum să-şi atragă subalternii de partea lor pentru a da maxim de productivitate. Chit că Milian tăia frunze la cîini,  adică, jalbe primite de la toţi nebunii oraşului în care reclamau câte-n lună şi în stele şi pe care nici nu se gândea să le ia în consideraţie. Când se uita pe deasupra lor, parcă-l cuprindea şi pe el nebunia şi-i venea să facă o scrisoare către Cel de Sus în care să-i reclame pe toţi apucaţii lipsiţi de ocupaţie. Şi cum să nu fierbi în tine şi să nu crezi că unicul şi singurul tău drum va fi către  ospiciu şi de-acolo la cimitir când, zilnic, apărea acel bătrân stafidit cu chip de şobolan opărit care aducea câte un plic gros de câteva zeci de pagini. Adusese la cunoştinţa primarului că vecinul de deasupra turna apă cu găleata, umezea tavanul noaptea şi apoi făcea o gaură prin care-l spiona. Că preotul fusese cu Crăciunul la madam Fulga, vecina de la parter, se îmbătaseră amândoi şi apoi toată noaptea au cântat cântece legionare. Că mafia din învăţământ legase un magnetofon de telefonul lui şi noapte de noapte îi fura curentul din casă şi-i asculta telefonul. O altă reclamagioacă de frunte era o anume domnişoara Desdemona: ajunsă virgină la venerabila vârstă de 63 de ani aducea aproape lunar dovada de la un ginecolog. Între timp reclama câte trei-patru violuri pe săptămână de la bărbaţii care purtau uniformă. În blocul ei erau câteva apartamente ale armatei şi se mutau bieţii ofiţeri imediat ce-i găbjea domnişoara Desdemona că locuiesc prin preajmă şi-i acuza de viol. Şi câte şi mai câte nebunii. Se prea poate ca bietul Milian s-o fi luat-o razna de la aceste scrînteli care curgeau gârlă, zi de zi, pe biroul lui şi, pe care, fusese nevoit să le citească spre a le face un rezumat în registrul de unde dădea numere. Luându-şi o mutră smerită, cu un glas blînd şi înţelegător, şeful de birou ieşi pe vârful picioarelor şi se apropie tiptil de Milian Stătescu care tăia hârtii cu aceeaşi frenezie cu ochii ţintă pe foarefece, de parcă ar fi urmat un contur dinainte desenat.

-Domnule Milian, i se adresă şeful cu blândeţe. Dintotdeauna v-am apreciat ca pe un muncitor de nădejde. Nu trebuia să vă supăraţi pe mine că vi s-au dat alte atribuţii. Sunt la fel de importante ca şi acelea de la registratură. Şi niciodată nu se ştie în viaţă. Haideţi, spuneţi-mi aşa cum i-aţi spune mamei dumneavoastră, ce aveţi pe suflet...”

Milian continua să privească fix crâmpoţeala căreia i se dedicase trup şi suflet. Şeful aşteptă preţ de câteva minute şi, văzând că nu primeşte niciun răspuns, a plecat val-vârtej către birou, aruncând printre dinţi o înjurătură. Incredibil! Milian Stătescu ori surzise, ori înnebunise, ori îl sfida ca ultimul măgar posibil. Aşa ceva era de neconceput! Şi pe cât părea Milian Stătescu de absorbit de propria-i muţenie, pe atât de mult şeful de birou se îndârjea, decis fiind să recurgă la orice mijloace spre a-şi scoate subalternul din acea stare bizară. La un moment dat, i-a venit ideea să-l sune pe telefonul direct. Stătea cu receptorul la ureche şi privea cu aviditate prin geamul de la uşa biroului aşteptând să vadă gestul, devenit mecanic, al lui Milian Stătescu răspunzându-i la telefon. Ceilalţi, văzând toată vânzoleala şefului şi muţenia lui Milian începuseră să chicotească. Aproape că nu le venea a crede că se zmintise bietul de el de la atâţia nebuni cu care intrase în contact la ghişeu. Totodată, nu înţelegeau toată insistenţa şefului de-a scoate de la Milian Stătescu, măcar un semn, un cuvânt prin care să-şi manifeste prezenţa. După vreun sfert de oră, şeful a venit din nou în faţa lui Milian cu o hârtie A4 pe care scrisese cu marker: „bună ziua!” I-a fluturat-o pe sub nas, i-a dus-o în dreptul ochilor...Nimic! Milian Stătescu privea de parcă misiva era transparentă. Sărmanul şef n-a mai răbdat- roşu la faţă şi cu bărbia tremurând de indignare a început să urle:

-Gata! Jocul s-a terminat. De mâine eşti concediat. N-ai decât să iei poziţia mutului şi să sfidezi pe cine vrei tu! Dacă eşti bolnav, mergi la doctor. Nu mai ai ce căuta la birou. Trebuia să-ţi aprob demisia când ai refuzat să mergi la  cursuri. Gata! Răbdarea mea are limite. A ieşit trântind uşile şi lăsând în urmă o dâră de aer rece. Spre sfârşitul programului s-a întors fluturând demisia lui Milian Stătescu în mână. Calm, cu o voce înţelegătoare începu din nou să-l chestioneze:

-Poate te-a jignit careva dintre colegi? E salariul prea mic? Sau poate ai nevoie de puţină odihnă? Spune-mi, domnule Stătescu! Te rog, nu mă lăsa să mă zbat ca peştele pe uscat. Întotdeauna am avut o relaţie model cu subalternii mei. Nu-i posibil ca dumitale să-ţi fi făcut cel mai mare rău, refuzându-ţi demisia. M-am gândit la dumneata: să ai vechime şi continuitate până la pensie... Mi-am pus fundul la bătaie în faţa şefului pentru dumneata. Eu sunt un om bun, cu frică de Dumnezeu, chiar dacă sunt mai pretenţios, rostea şeful cuvinte fără noimă în care nici el nu mai credea. Degeaba. Parcă vorbea singur. În timp ce chipul lui Milian Stătescu era invadat de-o lumină stranie, şeful de birou începu să se simtă ca un copil care se scălămbăia într-o oglindă făcând mişcări haotice, groteşti, în timp ce oglinda rămânea impasibilă şi rece.

Acea lumină de pe chipul lui Milian Stătescu era un semn că descoperea cât de minunată e noua lui postură de temniţă pentru cuvânt. Era stăpân absolut al cuvântului. Dacă voia, îl slobozea în lume. Dacă nu, iaca ce păţeşte şeful lui căruia nu-i mai tace gura de dimineaţă: mai are puţin şi înnebuneşte. Da, da, îşi întări Milian Stătescu convingerea, în sinea lui: omul poate să înnebunească numai din cauza cuvintelor pe care le rosteşte. Toţi cei care îi puseseră zecile de reclamaţii sub nas aveau un excedent de cuvinte şi le aşterneau pe hârtie în fel şi chip. Privind către chipul obosit al şefului, Milian avu un scurt moment de ezitare. I se făcuse milă de tot zbuciumul lui de-a fi un şef model. Nu, nu...nu se cădea după ce răbdase atâta... îşi văzu mai departe de ciopârţit hârtiile.Cu o voce joasă şi răguşită de parcă venea din fundul pământului, şeful de birou îi spuse răspicat:

-De mâine ai aprobată demisia şi-ţi faci lichidarea!

Fără să spună o vorbă, Milian Stătescu şi-a strâns meticulos fiecare hârtiuţă de pe birou, a pus foarfecele în sertar, şi-a luat fişa de lichidare şi-a ieşit pe uşă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ziua de muncă se terminase. Din spatele uşii de sticlă, şeful de birou îl privea îngândurat înregistrându-i fiecare mişcare de parcă s-ar fi despărţit de cel mai bun prieten pentru totdeauna. Deşi afară bătea un vânt rece, semn că iarna era pe-aproape, Milian Stătescu simţea un soi de căldură care-l învăluia, îl pătrundea până la ultima fibră. A fost prima lui zi în care a învins cuvântul. Concedierea i se părea a fi o mare binefacere. Acasă, între patru pereţi, singur fiind, îi va fi mult mai uşor să-şi respecte decizia luată: înţelegerea cu sine de-a amuţi până la capătul vieţii.

Până-n seară s-a pornit un viscol ca din senin. Prin aerisirile apartamentului vuiau balauri de foc şi frigul pătrunsese ca într-o peşteră. Unul dintre calorifere era înfundat de mâl şi apa caldă nu mai circula prin ţevi. Ar fi trebuit să cheme un meseriaş să i-l aereisească. Asta însemna că trebuia să vorbească şi să-şi încalce propriul cuvânt. După un timp de gândire, Milian Stătescu a avut revelaţia faptului că Cineva, acolo sus îl supunea unui test: îl încerca să-i vadă tăria de caracter. Nuuu. Frigul n-avea să-l îngenuncheze. Şi-a pus pe el atâtea haine cât se mai putea ţine pe picioare. În cele din urmă, ca să uite de frigul care-i măcina oasele şi-l secera de la genunchi, Milian Stătescu, aşa înfofolit și s-a aşezat pe un fotoliu în dreptul ferestrei privind către mogâldeţele din stradă, luate pe sus de viscolul care nu se mai oprea. Avea totuşi un avantaj. Era în casă, nu afară. Zilele se scurgeau una după alta şi sărmanul şef de birou suferea cumplit pentru decizia ticăloasă pe care o luase de a-şi concedia subalternul. Nopţile lui deveniseră nopţi de tortură. Nu mai mânca, nu se mai putea concentra la nimic, vedea continuu chipul împietrit al lui Milian Stătescu atârnând în ştreang. Da, cu siguranţă i se întâmplase ceva. Pe viscolul ăsta, singur, fără serviciu...şi bolnav pe deasupra. Îşi rugase până şi secretara să-i facă o vizită. Nu răspundea nimeni. Dimpotrivă, pe lângă clanţa uşii văzuse gheaţa groasă semn că nu fusese deschisă de când venise urgia de iarnă. I-a scris şi câteva scrisori. Însă totul a rămas fără răspuns. Până la urmă a sunat la urgenţă spunând că la adresa respectivă s-ar putea să găsească un sinucigaş. Şi numai vina lui era! Ce s-ar fi întâmplat dacă îl lăsa în plata lui? Sau, să fi insistat să vadă ce suferinţă are de nu scoate nicio vorbă...

În cele din urmă, şeful de birou, după atâtea nopţi nedormite, a început să delireze. Zăgazurile minţii i s-au rupt şi nu se putea opri din a-şi face reproşuri pentru crima comisă. Ucisese un om. Un om conştiincios care amuţise din motive ştiute doar de el...Şi el, criminalul, îl lăsase fără pâine, taman acum, înainte de pensie...Milian Stătescu avusese noroc. Îl găsiseră pompierii când organismul începuse să intre în hipotermie. Văzând că nu scoate nicio vorbă l-au dus la acelaşi spital unde fusese internat şeful de birou. Aflat pe marginea patului, într-un moment de linişte, şeful de birou, privea către personalul medical ce alerga în stânga şi în dreapta pe holurile spitalului. La un moment dat în faţa ochilor i-a apărut un maldăr uriaş de haine purtat de  brancandieri din care ieşea chipul gălbejit cu gâtul lung de pasăre rănită al lui Milian Stătescu. O clipire din ochii înfundaţi în orbite ai mutului a fost semnul că cei doi s-au recunoscut. În timp ce chipul lui Milian era tot o lumină, pe cel al şefului de birou se putea citi neputinţa şi disperarea. Amândoi descoperiseră secretul tăcerii absolute. Mutul se simţea puternic şi stăpân pe situaţie. Reuşise, prin tăcere, să dea celorlaţi, inclusiv şefului de birou, sentimentul de inutilitate şi neputinţă. Dorinţa lor de comunicare se izbise de muţenia lui ca de un zid de piatră. A doua zi, în spital, se împrăştie vestea că bolnavul adus în delir s-a spânzurat cu şnururile de la pantofi. Cineva chiar spusese că trebuie să fie o legătură între mutul îngheţat şi bietul sinucigaş. În cele din urmă, vestea a ajuns şi la urechile lui Milian Stătescu. A fost atât de impresionat de moartea fostului său şef de birou încât prima reacţie a fost să spună  că-i pare rău. Din gura lui, căscată grotesc, oricât s-a străduit, n-au ieşit decât nişte scâncete ascuţite.I se împlinise voia lui Milian Stătescu: dusese până la capăt ceea ce şi-a pus în cap în acea dimineaţă mohorâtă de toamnă târzie.

Cenaclu Literar: