MALURI DE PRUT

MALURI DE PRUT

 

 

O dimineață senină de vară. Prutul curge alene purtând cu sine razele de soare ce se leagănă pe valuri. În stufărișul de de pe malul stâng, un grănicer român își face de lucru încercând să pescuiască în apa tulbure  câțiva baboi pe care să-i frigă la prânz cu camarazii săi. De o parte și de alta a Prutului, se întinde satul  cu același nume despărțit de apa care devenise graniță de stat între neamuri de sânge: unii au rămas cu românii, alții, cu rușii, dar români erau toți.  Până când au învățat  ce înseamnă încălcarea graniței unui alt stat, mulți dintre ei, obișnuiți în alte vremuri să treacă Prutul înot și să-și viziteze neamurile, au plătit cu viața. Pe ”malul rusesc” se vede ca-n palmă ograda unui gospodar ce se întinde până aproape de fâșie. Omul își lega via și, din când în când, își punea mâna streașină la ochi și se uita către grănicerul care-și vedea de pescuitul lui și cu care se salutase cu gesturi scurte, greu de observat. Deodată,  liniștea dimineții e spartă de chiotul unui copil blond, ca de vreo 5-6 ani, ce călărea de zor un băț și-l strunea ca pe un armăsar nărăvaș. Bărbatul l-a privit câteva clipe cu mare drag, dar și-a asprit vocea și l-a avertizat cu severitate:

-Ai grijă, Ștefănel, nu te duce la Prut, că-i mare ”nacaz”.

Copilul s-a oprit părând că înțelege vorbele  pe care, cu siguranță, nu le auzea pentru prima dată și a răspuns scurt:

-Da, tată!

Grănicerul român privește către copil amintindu-și cu duioșie de fratele lui mai mic, făcut ”la bătrânețe”, cu care Ștefănel părea să aibă aceeași vârstă. Îl chema tot Ștefănel în amintirea domnitorului pe care-l venerau toți moldovenii, doar că ai lui locuiau într-un sat din inima Bucovinei de Sus. Copilul aleargă de zor călare pe ”armăsarul” lui și ajunge pe malul apei  tocmai acolo unde nu avea voie să meargă. Tatăl se luase cu treaba și nu l-a mai băgat o vreme în seamă. Într-un târziu, ridică ochii și îl vede tropotind cu sârg în nisipul umed din albia râului. Descoperise că acolo unde călca mai apăsat rămânea apă în urma piciorului, lucru care-l uimea foarte tare. Tatăl îl privește cu furie și strigă la el:

-Măi amarule, măi blăstămatule, măi trântore! Ți-am zis să nu te duci pe graniță, că mă bagi la bocluc cu grănicerii? Vină repede la mine, tu-ți adormirea cui te-a făcut, că-ți rup gâtul, ”nacazule” ce ești!

Copilul se desprinde de joaca lui și dă să vină către ograda, dar văzând că tatăl își continuă treaba, se întoarce și începe să ia nisipul umed la treierat cu mai mult spor. Nu știa și nu-i păsa că jocul lui încălca interdicțiile impuse de adulți și că s-ar fi putut termina tragic. Ca orice copil, își găsise doar un loc de joacă și acel loc se afla pe malul apei care curgea prin spatele casei părintești. Grănicerul uitase de undița și de pescuitul lui și privea cu atenție la chipul roșu al copilului ce râdea la soare și se bucura de isprava lui. Simți dintr-o dată un vânt rece vânzolindu-se pe deasupra apei și îl văzu pe gospodarul de dincolo de Prut venind cu pași mari și apăsați către copilul care nu apucase să-l vadă. Îl înhăță cu furie de mână și începu să-i care la palme peste fund certându-l cu obidă:

-Măi ghiavole blăstămat, măi pacatule, măi! Ce ți-am spus eu ție că nu ai voie pe graniță? Vrei să mă bagi la pușcărie? Și dă-i,   și dă-i cu sete, să priceapă și ghiavolul cel mic cum stă treaba cu despărțenia dintre ”neamuri”. Copilul începu să urle ca din gură de șarpe:

-Tată, nu ma bate, tată, că mă bați degeaba! Mă bați degeaba, tatăăă!

Chipul grănicerului s-a întunecat,  a tras o înjurătură în barbă către vremelnicii stăpâni ce încălecasera neamul românesc aflat de o parte și de alta a Prutului făcând din el străin în țară străină. Fără să știe, copilul românului de dincolo de Prut își plângea de milă spunând un mare adevăr: lua bătaie ”pe degeaba”. Se juca așa cum s-ar fi jucat orice copil pe prundul unui râu  într-o dimineață de vară. Și adevărul lui era cel drept, nu cel impus  de istoria scrisă în marile  cancelarii ale lumii...

 

Cenaclu Literar: