“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”

Cu ceva vreme în urmă scriam un eseu despre lumea orbeţilor, barzii tradiţionali atinşi de orbire, şi despre orbii geniali. Lumea orbeţilor găseşte admirabilă ilustrare în dialogul dintre Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu poveştile sale.

«-Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi poveşti să povestiţi ?

-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învăţat

-Cum asta?

-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.

Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul, orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor: «Oh, unde pleci tu Hristoase Dumnezeule? Pe noi cui ne laşi? Cine are să ne potolească setea şi foamea? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor: «Am să vă las , zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi! » Şi-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul: «O, milostive Mântuitorule! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpate şi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească; Ci dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat. » Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc: «Facă-se voia ta, Ioane! Ale lor să fie cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură, apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte; deschise să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin. »(pg 85)

Şi iată cum, aceşti bătuţi de soartă au făcut ca din nenorocirea lor să renască o adevărată tradiţie, cea a povestitorilor de profesie. Cu timpul, Litera a ucis Cuvântul, tradiţia orală s-a pierdut şi mulţi din cei intraţi în penumbră, departe de trivialitatea acestei lumi, şi-au croit o nouă viaţă pe cu totul alte coordonate. Să amintim doar câteva nume de orbi atinşi de aripa geniului: Homer, Milton, Joyce, Borges...

Zilele acestea mi-a ajuns în mână cartea lui Jose Saramago, Eseu despre orbire, o carte cu un conţinut cât se poate de tragic şi de dur în care sunt narate întâmplări posibil oricând a se petrece.  O distopie. Lumea cu care e populată cartea lui Saramago se află exact la antipodul celei despre care am vorbit în eseul amintit. Nu mai e vorba doar despre un caz două de orbire ci despre o epidemie care a cuprins un oraş întreg. Autorul anticipează felul în care ar reacţiona semenii noştri puşi într-o situaţie limită.

Într-un oraş oarecare, în plin trafic, unul din şoferi îşi pierde brusc vederea. Aşa cum era de aşteptat se creează un ambuteiaj, maşinile claxonează, nimeni nu pricepe ce se întâmplă, iar şoferul e speriat de moarte de imensitatea de alb care-i acoperă vederea. Pentru că orbirea lui nu este una obişnuită, aidoma nopţii întunecate, ci una alb-lăptoasă; nu s-a instalat progresiv, nici în urma unui accident, a venit pur şi simplu din senin tocmai pentru a-i amplifica spaima. În cele din urmă este luat de un bun samaritean şi dus acasă. Sperând că-i ceva temporar merge împreună cu soţia la un oftalmolog pentru a fi consultat. Descoperă că bunăvoinţa străinului care l-a ajutat să ajungă acasă a fost „motivată”: era hoţ de maşini iar maşina lui tocmai fusese o pradă la îndemână. „La urma urmelor, nu e mare diferenţa între a ajuta un orb, pentru ca apoi să-i furi maşina, şi a îngriji un bătrân neputincios şi decrepit, cu ochii pe moştenire.”N-a apucat să ajungă prea departe c-a orbit şi el. Şi, culmea ironiei, l-a dus un poliţist până acasă. Şi pe tânăra cu ochelari negri, atinsă de orbire tocmai când era în hotel în camera unui client, tot un poliţist adus-o acasă

Niciunul dintre simptomele bolii sale nu pare să se regăsească în bagajul de cunoştinţe al oftalmologului, fiind raportată la ministerul de resort, ca un caz special. Cu cât necunoscutul e mai mare, cu atât spaima e mai puternică. Îmbolnăvirea celor ce intră în contact dovedeşte contagiozitatea bolii. E asemeni ciumei- se împrăştie rapid fără nicio piedică, nu i se cunosc rădăcinile, este atipică şi pare a fi definitivă. Orbeşte oftalmologul, orbesc şi pacienţii lui cu care primul bolnav intrase în contact, şi hoţul care-i furase maşina. Singura neatinsă de boală, în mod ciudat şi inexplicabil, va rămâne soţia doctorului.

La început, mulți orbi, însoțiți de rude care își păstraseră vederea și simțul familiei, s-au îndreptat spre spitale, dar n-au găsit decât medici orbi luând pulsul bolnavilor care nu vedeau, ascultându-le spinarea și pieptul, atât puteau face, mai aveau încă auz. (p. 201)

Atenţionat, guvernul ia măsuri imediat şi-i izolează pe bolnavi de restul comunităţii închizându-i într-un fost ospiciu. Iată un prim semn că Puterea se substituie Raţiunii, orbii fiind izolaţi de restul societăţii şi transformaţi într-o masă amorfă lipsită de atributele umanităţii.”Da, domnule ministru, spitalul de nebuni. Atunci, spitalul de nebuni să fie. De altfel, din toate punctele de vedere, el prezintă cele mai bune condiţii pentru că nu numai că e înconjurat de ziduri, dar are şi avantajul că se compune din două aripi, una pe care o vom destina orbilor propriu-zişi, cealaltăpentru suspecţi, pe lângă un corp central care va fi, cum s-ar spune, pământul nimănui, pe unde cei care orbescvor trece să li se alăture celor care sunt deja orbi.”

Boala se întinde cu repeziciune- pe zi ce trece tot mai mulţi pacienţi sunt aduşi în sanatoriu şi li se aplică un regim de tip orwellian. Izolaţi, păziţi de jandarmi gata să tragă la cea mai mică insubordonare, cu alimentele raţionalizate, în condiţii din ce în ce mai promiscue, bolnavii formează o nouă comunitate care-şi instiuie propriile reguli de supravieţuire. Lipsiţi de speranţa că vor mai ieşi de acolo, trăind în condiţii de igienă precară, aflaţi la discreţia paznicilor înarmaţi, orbii îşi organizează viaţa după modelul societăţii anarhice. Ca şi în romanul lui Orwell, 1984, de la un megafon, o voce lipsită de identitate transmite în mod repetat mesaje departe de realitatea existentă. Guvernul regretă că a fost pus în situaţia de a-i izola spre binele comunităţii dar le promite susţinere în schimbul unei atitudini civice din partea lor. Li se dă instrucţiuni legate de păstrarea ordinii şi-a curăţeniei cerându-li-se să se supună necondiţionat. Orice insubordonare, e pasibilă de sancţiuni drastice aceasta fiind tocmai misiunea jandarmilor aduşi să-i păzească. Din toată comunitatea grupul contaminat de primul orb în care se afla şi soţia medicului neatinsă de boală rămâne un reper. Astfel, primul orb, nevasta lui, hoţul, oftalmologul, fata cu ochelari fumurii, copilul cu strabism, bătrânul cu un ochi lipsă rămân împreună până la sfârşitul povestirii. Primul care dispare din peisaj este hoţul maşinii care o pipăise pe prostituata cu ochelari fumurii şi-n urma loviturii primite de la ea în picior, se infectează şi moare.

Şi orbii tot veneau în sanatoriu, semn că epidemia devenise endemică. Alături de cei atinşi de boală, erau aduşi suspecţii care urmau să stea în carantină. Relaţiile dintre pacienţi, oarecum cordiale, la început, când erau puţini şi sperau că ajutându-se vor ieşi mai repede din nevoie, încep să devină tot mai violente. Când  au fost aduşi, au sperat că vor fi trataţi ca nişte bolnavi în sanatoriu având condiţii civilizate de viaţă. Cu timpul, s-a dovedit că, de fapt, li se refuzase minimumul decenţei şi că modul lor de viaţă devenea din ce în ce mai promiscuu, că nu exista nici apă de băut, darmite pentru spălat, că mizeria se întindea şi cuprindea toate încăperile, că până şi mâncarea era tot mai puţină. Ajunşi la limita umană a subzistenţei orbii pierd orice legătură cu lumea din afară şi toată energia lor este canalizată către lupta pentru supravieţuire. Căci “Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.” Şi “ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.” Relaţiile dintre locatarii sanatoriului se deteriorează de la o zi la alta. Gardienii care-i păzesc nu ştiu de glumă. Orice nerespectare a ordinelor se soldează cu împuşcarea nesupuşilor. Teama de contaminare îi face să reacţioneze fără să stea prea mult pe gânduri. O încercare de a-şi cere drepturile se termină cu un adevărat carnagiu. “Orbii se mişcau ca  nişte orbi ce erau, bâjbâind, împiedicându-se, târşâindu-şi picioarele, cu toate astea de parcă ar fi fost organizaţi, s-au priceput să-şi împartă eficient sarcinile, unii, patinând în sângele lipicios şi în lapte, s-au apucat imediat să retragă şi să transporte cadavrele în curte, alţii s-au ocupat de cutii, una câte una, le-au luat pe toate cele opt lăsate de soldaţi.” Pentru cei de afară orbii erau ca şi inexistenţi aşa că moartea lor putea trece neobservată. “Dar când e necesar să ucizi, se întrebă mergând spre hol, şi îşi răspunse tot ea, Când e deja mort ceea ce e încă viu.” Era concluzia la care ajunsese soţia doctorului, singura văzătoare în acea pegră oarbă

Cu timpul autorităţile îi lasă pe orbi în voia sorţii, li se trimite mâncare tot mai puţină deşi, mai apar câteva autobuze încărcate de orbi. Până şi şoferii autobuzelor sunt închişi cu forţa alături de ceilalţi.Unul dintre ei încearcă să se opună şi este  împuşcat pe loc. Nesiguranţa, incapacitatea de-a se mişca de-a acţiona pe fondul orbirii, sunt dublate de foame, frică şi mizerie.  Excedat de epidemie, guvernul  a decis să nege realitatea adunând bolnavii, închizăndu-i în fostul sanatoriu de psihiatrie şi negându-le existenţa. După principiul „aşa cum nu există un bine care să dureze veşnic, la fel nu există nici un rău care să dureze veşnic”autorităţile se ocupă doar de găsirea de noi spaţii în care să–i izoleze pe orbi. Altfel, orbi fiind, nevoile lor erau considerate a fi insignifiante. La ce să–i ajute unui orb condiţii de viaţă mai bune, la ce să-i ajute igiena, la ce să-i ajute respectarea drepturilor? A fi orb echivala cu a fi mort, inexistent. Ca orice organism aflat în pericol, masa amorfă a orbilor devine un câmp de bătaie în care cel mai tare se hrăneşte şi supravieţuieşte. Un grup dintre cei mai agresivi, lipsiţi de scrupule, îi domină prin forţă pe ceilalţi şi îşi arogă dreptul de-a lua alimentele doar pentru ei. Celorlalţi se oferă să le dea mâncare cerându-le femeile. Ca şi în lumea din afară  liderul impus prin forţă, grupul nelegiuiţilor se poartă discreţionar cu ceilalţi, batjocorindu-le şi umilindu-le femeile. Moartea uneia dintre femeile violate o determină pe soţia doctorului să se răzbune.Singura soluţie pe care o întrevede este de-a le ucide liderul, pe cel care deţinea şi o armă de foc cu care teroriza atât nelegiuiţii din grupul său, cât şi pe ceilalţi orbi. Îl înjunghie pe orbul care îşi luase cu de la sine putere atribuţiile de lider al grupului, lăsându-i pe cei din jurul lui fără conducător. Se iscă o bătaie generală în urma căreia grupul de orbi din care făceau parte oftalmologul, soţia acestuia şi ultimii lui pacienţi, şapte la număr fiind, reuşesc să evadeze şi ajung pe strada pe care se aflau casele lor. În case găsesc totul aşa precum lăsaseră, în schimb, străzile erau invadate de munţi de gunoaie şi de câini. „Câinii lacrimilor”, aşa cum îi numeşte autorul reprezintă simbolic animalul care ajută, îndrumă calea umanilor dezumanizaţi către umanizare.

„E posibil ca această orbire să fi ajuns la sfârşit, e posibil să începem cu toţii să ne recăpătăm vederea, la aceste cuvinte soţia medicului începu să plângă, ar trebui să fie mulţumită dar ea plânge, ce ciudate reacţii au oamenii, sigur că era mulţumită, Dumnezeule, e atât de uşor de înţeles, plângea pentru că i se epuizase brusc toată rezistenţa mentală, era ca un prunc care tocmai venise pe lume şi plânsul era primul ei scâncet încă inconştient. Câinele lacrimilor se apropie de ea, ştia întotdeauna când e necesar, de aceea soţia medicului se agăţă de el, nu că n-ar fi continuat să-şi iubească bărbatul, nu că n-ar fi ţinut la toţi de aici, dar, în momentul acela, sentimentul ei de singurătate a fost atât de intens, atât de insuportabil, încât i se păru că nu poate fi mângâiată decât de strania sete cu care câinele îi sorbea lacrimile.”( Eseu despre orbire –Jose Saramago)

„De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”îi spune medicul soţiei.

Ca o concluzie: sunt cărţi care au un impact atât de puternic asupra cititorului, încât multă vreme nu poate lega două vorbe la finalul lecturii. Aşa s-a întâmplat cu mine după ce am citit cartea lui Saramago pe care o recomand pentru un motiv foarte important: te pune pe gânduri.