”Mișcarea repetată sau inactivitatea, prelungite îndeajuns, secretă o otravă în sânge.” (George Steiner)

De la plictiseala patologică până la moartea eternă e doar un singur pas pe care omenirea, se pare, a decis să-l facă. La Belle Époque, vreme a decadenței ajunsă la un punct de maximă manifestare, a fost un prim semnal. Cursa înarmărilor și ascensiunea febrilă a naționalismului european au fost doar simptomele exterioare ale unei temelii a Răului ce se instaura. Intelectul și simțirea erau fascinate de perspectiva focului purificator  ce urma să vină. Încă de pe la 1870 poezia și ficțiunea ajunseseră la un punct critic. În ”World Set Free” scrisă în 1913, H.G.Wells n-a putut să prezică adevăratul grad de disoluție al civilizației, al speranțelor umane,  ce se arăta la orizont.

Există puține încercări de a face o conexiune între fenomenul dominant al barbariei din secolul al  XX-lea și o teorie mai amplă a culturii. Și totuși...arta, preocupările intelectuale, dezvoltarea științelor naturale și alte ramuri ale științelor cunoașterii au înflorit în imediata apropiere a masacrelor și a lagărelor morții. O teorie a culturii, o analiză a condițiilor în care trăim în prezent,  care nu are drept fundament examinarea tipurilor de teroare ce au provocat moartea prin război, prin înfometare, prin masacru deliberat a aproape 70 de milioane de oameni din Europa și Rusia, este, pur și simplu, iresponsabilă. Există un pericol  nesemnalizat  și greu de controlat: fascinația subtilă, corupătoare  a Răului. Apropiindu-te prea mult de hidoșenie, te simți atras de ea în mod ciudat. În mod straniu oroarea măgulește atenția, oferă o falsă rezonanță mijloacelor limitate de care dispune cineva.

Ultimele poezii scrise de Sylvia  Plath reprezintă locul de întâlnire al acestei tentații și amețeli. Aceste locuri întunecate ar trebui studiate pentru a avea cât de cât o idee asupra potențialului uman.

Puține au fost profețiile legate de noul Armaghedon din secolul al XX-lea. În afară de Soloviov și de Charles Péguy în ”Ève”  nimeni nu a prevăzut adevărata scară a masacrului. Astfel, pierderile pricinuite de Primul Război Mondial au fost extrem de selective și nemiloase, ținând cont de măcelurile de la Somme și Passchendaele, în care a dispărut o întreagă generație de talent moral și intelectual din rândurile englezilor. Același lucru e valabil și pentru Franța.

Dar ceea ce a fost de necontrolat în Primul Război Mondial a devenit metodă în timpul Celui de-al Doilea în ceea ce privește problema genocidului. Dincolo de toate teoriile care s-au vehiculat nu există nicio psihopatologie a maselor, a infirmităților psihice ale conducătorilor și ucigașilor, nici o diagnoză  a isteriei planificate și a indiferenței active a maselor.

În esență, dialectica Răului se rezumă la apelul către perfecțiune adresat unei creaturi imperfecte, omul. Deoarece cuvintele ne sunt prea mari pentru a le transpune în fapte, imediat avem tendința să uităm și să transformăm doar în convenție caracterul extrem al chemărilor lor. Scrie la Cartea Sfântă că numai cel ce-și va pierde viața în sensul deplin al abnegației sacrificatoare, o va câștiga. Mai clar, numai dezbrăcându-se de tot egoismul protector, numai înăbușind toate dorințele, toate slăbiciunile  un adevărat discipol al lui Iisus poate accede pe calea cea dreaptă. Pentru a deveni om, omul trebuie să se înnoiască, să respecte întocmai imperativul altruist al Evangheliilor. Cale de mijloc nu există. Dar...câți pot spera că pot răspunde în mod adecvat doctrinei creștine? În viețile câtor oameni preceptele de iubire ascetică, de compasiune, de  negare de sine nu sunt decât o preocupare de duminică? Nu puține au fost prilejurile când aceste credințe morale extraordinare au luat în derâdere și au subminat valorile lumești.

Monoteismul de pe muntele Sinai, creștinismul primitiv și  socialismul mesianic sunt cele trei momente supreme în care cultura occidentală prezintă ceea ce Ibsen numea ”revendicările idealului”. Un șantaj necontenit al perfecțiunii  transcendenței, precum o notă stridentă în urechea internă, lovește în structura egoistă, pământească, confuză a comportamentului comun, instinctiv. Omul nu este nici sfânt, nici ascet. Imaginația lui este grosieră, simțul viitorului se limitează la următoarea răspântie de viață. Dar idealul acestor precepte continuă să insiste cu o forță teribilă, lipsită de tact: ”Învinge-te. Depășește barierele opace ale minții pentru a atinge abstracțiunea pură. Pierde-ți viața ca s-o câștigi. Renunță la proprietate, la rang, confort lumesc. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți – ba chiar mai mult, fiindcă iubirea de sine este un păcat. Fă orice sacrificiu, suportă orice insultă, până și autocritica, astfel încât dreptatea să învingă.” (George Steiner) Așa ajungem să-i urâm cel mai mult  pe cei care ne arată un ideal, o promisiune vizionară pe care, în ciuda faptului că ne încordăm mușchii la maximum, n-o putem atinge, care alunecă încontinuu printre degetele noastre chinuite - și totuși acesta este un lucru crucial, care rămâne profund dorit, pe care nu-l putem respinge deoarece îi recunoaștem pe deplin valoarea supremă.

Genocidul  care a avut loc în Europa și în Uniunea Sovietică între anii 1936-1945 nu a fost doar un fenomen socio-economic, ci a scos la lumină impulsul sinucigaș  al civilizației occidentale. A fost o încercare lamentabilă de a-l ucide pe Dumnezeu care  aproape că l-a ucis și a reușit să instituie ”în noapte încă mai multă noapte”. (Nietzsche) Aproape că nu există vreo metodologie a ticăloșiei și a durerii care să nu fie aplicată undeva, în acest moment, unor indivizi sau grupuri de ființe umane. Întoarcerea pe scară largă la crimă și la tortură în masă, utilizarea înfometării și a încarcerării în scopuri politice nu marchează doar o criză a culturii. În Europa civilizată nu mai există nimic natural, nu mai există nici o logică a demnității umane în condițiile în care ”totul este posibil”. Abundența uluitoare a modurilor în care putem cunoaște oroarea este cea mai mare înfrângere a omului. Un laborator a ceea ce avea să urmeze îl descoperim în cărțile marchizului de Sade.

Sursele acestei decăderi a ființei umane trebuie căutate la un nivel mult mai profund. Relevantă este creșterea densității populației în mediul urban-industrial. Identitatea fiecăruia este sufocată tot mai mult de invazia maselor care au ajuns la un nivel patologic, lucru care-i convine foarte mult statului totalitar și posttotalitar. Să n-ai nici rai, nici iad  înseamnă să fii deposedat de tot, să rămâi într-o singurătate atroce într-o lume searbădă, lipsită de repere. Tentația de a recrea un spațiu pierdut s-a materializat în direcția care a fost  mai ușor de accesat: iadul a fost mult mai ușor de recreat datorită vastei oferte de surogate. Barbaria noastră actuală a fost influențată de o teologie dispărută, un corp întreg de referințe transcendente  dispărut  a căror moarte înceată a făcut loc unor surogate, unei parodii a normalității și în definitiv a vieții. Adevăratul crez religios s-a transformat în convenții religioase superficiale, ipocrite. Având nevoie de iad ne-a fost mult mai ușor să-l creăm aici, pe pământ și să-l punem în aplicare. Structurile decadenței sunt toxice: localizând iadul la suprafață am ieșit din ordinea și din simetriile civilizației. Am ajuns în postcultură.

Renașterea economică a Europei de după război este incontestabilă. Totuși, peisajul mecanizat, deseori antiseptic poate fi înșelător. Ce se află în spatele înfloritoarelor fațade, a imenselor vitrine iluminate a giorno din marile centre urbane  îți dă senzația de lustru la o privire mai atentă. E o senzație dureros de prozaică pe care o trăiești precum în fața unui decor de teatru .

Stabilitatea culturii europene a fost grav atinsă în deceniul trei al secolului trecut atunci când vechile forme ale culturii occidentale de tip anglo-saxon au început să fie înlocuite cu noile forme barbare importate. Propagandiștii non-conformismului au avansat ideea că europeanul este o lepră pe fața pământului, iar civilizația europeană  este o impostură,  o prefăcătorie șireată.  A apărut astfel un sentiment de vinovăție. Acest neoprimitivism își are rădăcinile în miezul crizei occidentale și cale de întoarcere  naturală nu există la centralitatea pierdută.

Contrar fanteziilor ”scitice”, barbaria a venit chiar din inima Europei. Încărcați de plictiseală și de estetica violenței mulți dintre intelectuali și dintre instituțiile de cultură ale civilizației europene i-au făcut o primire mai mult decât călduroasă inumanității, violenței, anarhiei, barbariei, în ultimă instanță.

Rămâne un truism pentru noi că lumea lui Platon nu este cea a șamanilor, că fizica lui Newton și a lui Galilei  au făcut ca o mare parte a realităților umane să fie intangibilă, că muzica lui Mozart depășește tobele și clopoțeii din Java. Ce i-a determinat pe europeni să facă penitență în fața celor pe care la un moment dat i-au înrobit? Incapacitatea de-a spune pe șleau și de a-și asuma greșelile trecutului a determinat aceste vinovății masochiste, renegarea trecutului și a propriei culturi. În virtutea falselor loialități pe care le pretinde europeanul se erodează tot mai mult rezervele noastre intelectuale și emoționale. ”Rome n est plus dans Rome”. Fundamentul a fost deja deteriorat.

În materie de comportamente ne-am întors la o politică a torturii și a ostaticilor. Violența publică și privată erodează continuu la temelia cetății săpând, lăsând o urmă corozivă precum apa tulbure a Veneției. Pragul nostru de teamă a căzut extrem de mult.  În Europa civilizată a secolului al XXI-lea este dificil să ne gândim la vreo atrocitate, la nebunia vreunei represiuni sau devastări subite care să nu fie credibilă.  Și mult mai trist este că noul extremism nu mai este considerat ca o decădere, ca un pas hotărâtor către autodistrugere. Asistăm neputincioși la o globalizare a Răului, nicidecum a bunăstării. Nimic altceva nu ne-a mai școlit în ultima vreme și nu ne-a pregătit mai bine pentru metastază decât realitatea crudă.

Prostia și cruzimea umană erau cândva expresii directe ale ignoranței, ale necunoașterii. Între cultivarea minții individuale și atributele dominante ale vieții era o congruență, științele umane având, în primul rând,  rolul de-a umaniza. Astăzi, este mai actuală ca oricând părerea lui De Maistre că barbaria din politica modernă, regresul omului educat, inventiv din punct de vedere tehnologic în masacru, pune în evidență rezultatul escatologiei Căderii. Spre deosebire de Pascal și De Maistre prea puțini dintre noi avem o viziune dogmatică clară, explicit religioasă, asupra dezastrelor umane, sociale și personale. Pentru noi, logica păcatului originar și purgatoriul istoriei  sunt simple metafore, în cel mai bun caz. Perspectiva noastră pesimistă nu are nici raționamentul de cauzalitate, nici speranța iertării transcendente. Suntem prinși la mijloc. Nu suntem capabili să fim ecoul celebrului salut al versurilor lui Carducci:

”-Salut, o ginți de oameni obosiți!

Trec toate pe pământ, nimic nu moare:

Mult am urât și-am suferit! Iubiți!

Frumoasă-i lumea, viitorul moare.”

(Carducci, Cântecul iubirii, trad. Giuseppe Cifarelli)

Principalul adevăr al circumstanțelor intelectuale și sociale actuale îl reprezintă răsturnarea valorilor, eliminarea granițelor dintre cultură și pseudocultură. Granița dintre educație și ignoranță nu mai este clar delimitată. Majoritatea manifestărilor așa–zis spirituale actuale ale societății pot fi  percepute într-o zonă gri de eclectism personal. Noii emancipați aduși în prim plan de mișcările sociale (feministe, minoritare etc.) au creat confuzii în spațiul cultural. Unul dintre cei mai perspicace critici ai culturii actuale, Julien Benda, susține că prăbușirea ierarhiilor clasice vine din interior: ori de câte ori s-a creat o breșă decisivă între granițele ordinii, au apărut sabotorii care au săpat tunele adânci în interiorul cetății.

Și iată că iedera a luat locul stejarului! Ierarhiile s-au prăbușit, sistemele de valori au suferit mutații ireversibile. Arcadia a căpătat cu totul alte noi înțelesuri lipsite de elementele de bază din pastorala greacă, din Virgiliu, Giorgione și Poussin. A citi texte vechi cărora să le înțelegi sensurile la toate nivelurile, nu doar cel de vagă muzicalitate, sau cel dat de maeștrii inculturii care au împânzit Internetul,  înseamnă să participi, și nu doar cu mintea, la echivocul esențial dintre moarte și glorie poetică. Expunerea lui Milton în ”Licidas” este una din formulele arhetipale ale tropului transcendenței, ale căutării nemuririi dincolo de ”vântul dogoritor”. Poemul are ca subiect faima și miza încărcată de sacrificiu a căutării nemuririi. Onestitatea durerii poetului este intensă și dacă n-o simți  n-ai nicio legătură cu poetica elegiei.

Dar marea tragedie a culturii este cu totul alta. În vreme ce marile opere de artă au ajuns precum niște obiecte de muzeu în marile biblioteci ale lumii, mai mult ca niciodată, a înflorit un metalimbaj al custozilor. O pseudovitalitate arhivistică înconjoară acum ceea ce odinioară transmitea viață. O semicultură sau mai degrabă o subcultură cu pretenții de mare valoare proliferează în exterior făcând inaccesibil accesul  la forma nudă a a devăratei literaturi.  Așa-zișii specialiști au inventat un limbaj bizar, un soi de jargon, nici măcar lor accesibil pe deplin,  făcând o mare risipă de studii în muzicologie, în istoria artei, în critică și în teoria criticii. Nici nu se pune problema că ar fi niște studii deschizătoare de drumuri în studierea vechilor opere de artă  aceste tomuri narcisiste. Democratizarea culturii superioare, provocată de o criză chiar din interiorul culturii, a dat naștere unui hibrid  neverosimil.

Trecerea de la cultura scrisă, dominantă, la o postcultură sau subcultură în care cuvintele s-au erodat  de speranțele deșarte și de minciunile cărora le-au dat glas. O cantitate tot mai mare  de energie informațională cerută de societatea  de consum este transmisă prin imagini. Astăzi, de fapt, textul este ilustrație. Contracultura știe foarte bine de unde să înceapă demolarea. Răzvrătitul și ciudatul au întrerupt un sistem cultural pe care îl disprețuiesc, improvizând, șocând, călcând totul în picioare. Violența deliberată se manifestă asupra acelor legături primare de identitate și coeziune socială produse de un limbaj comun.

Cuvântul este într-o mare criză de aceea muzica începe să câștige tot mai mult teritoriu. Oriunde te-ai întoarce, de la vocile oamenilor publici până la vocabularul viselor, limbajul este întrețesut de minciuni. Falsitatea este inseparabilă de viața care o generează.

Muzica, în schimb, poate aduce laude, poate sentimentaliza, poate descătușa revărsări de cruzime, dar...nu minte! Afinitățile muzicale cu necesitățile sentimentale, care odinioară erau religioase, și-au găsit cele mai adânci izvoare. În ”Mitologice”, Lévi-Strauss afirmă că melodia deține cheia acelui „mystère suprême de l homme”. Deslușiți  enigma invenției melodice, a înclinației noastre aparente pentru acordurile armonice, și veți atinge rădăcinile conștiinței umane. Doar muzica, spune Lévi-Strauss, este limbajul universal primar, care poate fi  imediat înțeles de toți și nu poate fi tradus în nici un alt idiom. Vorbirea vine după muzică. Nu-i de mirare că Kirkegaard și Nietzsche au văzut în muzică  moduri de energie și de semnificație preeminente. Falsitățile limbajului  au permis muzicii să treacă în prim plan oferind o cultură în afara sferei cuvântului.

Bibliografie:

1.George Steiner, În castelul lui Barbă-Albastră, Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, Humanitas, 2013