Despre fericire…

Despre fericire…

Zice-se  că în urmă cu vreo două mii cinci sute de ani, într-un palat din munții Hymalaia trăia un rege care aștepta să i se nască un fiu. Regele avea planuri mărețe cu fiul său și a decis să-i ofere o viață perfectă. Ca urmare, copilul trebuia să ducă o existență complet lipsită de suferință, așa că, regele a dat ordin să i se îndeplinească toate nevoile și toate dorințele.

A ridicat ziduri înalte în jurul palatului, astfel încât prințul să nu cunoască lumea din afară și necazurile ei. A răsfățat copilul cu tot ce era mai scump și mai de preț, cu o armată de servitori la picioarele lui, încât să-i satisfacă toate mofturile. Așa a trecut toată copilăria prințului. Însă, în ciuda tuturor măsurilor luate de rege, tânărul prinț era cât se poate de nemulțumit. Problema era că nimic din ce i-a dăruit tatăl său, nu părea îndeajuns și nu însemna nimic. Într-o noapte, tânărul prinț s-a strecurat dincolo de porțile palatului, curios să afle ce se găsea în afara zidurilor și a pus un servitor să-i fie călăuză. Dar ce-a văzut acolo l-a îngrozit, pur și simplu. Pentru prima dată a făcut cunoștință cu suferința omenească - a văzut oameni bolnavi, bătrâni, fără adăpost și chiar oameni pe moarte. Întors în palat, prințul s-a confruntat cu un soi de criză existențială. Neștiind cum să interpreteze cele ce văzuse a devenit un plângăcios și a început să se vaite de toate cele. Așa  ajuns el la concluzia că era nefericit din cauza bogăției și că viața lui nu avea nici un sens. În cele din urmăm, a decis să fugă din palat renunțând total la statutul lui de nobil ca să trăiască pe stradă asemeni acelor nenorociți pe care-i văzuse în escapada sa. A trăit astfel ani de zile ca un vagabond, a îndurat foamea, boala, durerea, singurătatea și decăderea. A fost chiar la un pas de moarte. Cu timpul, prințul a observat că viața plină de suferință nu-i oferea nimic. Nu-i oferea înțelepciunea pe care și-o dorea. Nu-i revela nici un mister profund al lumii. Până la urmă a ajuns la concluzia, la care ar fi ajuns orice om de bun simț, că suferința e nasoală, că nu are nici o semnificație, că la fel ca și bogăția nu are valoare când e suportată fără sens. Confuz de-a binelea după miile de gânduri care îl năpădiseră, s-a oprit la umbra unui copac de pe malul unui râu unde a stat 49 de zile. Așa a descoperit o serie de adevăruri profunde. Unul dintre ele a fost că viața în sine înseamnă suferință. Bogații suferă din cauza bogăției lor, iar săracii din cauza sărăciei. Oamenii fără familie suferă că sunt singuri, iar cei care au familie suferă din cauza familiei lor. Cei care caută plăceri lumești suferă din cauza plăcerilor, iar cei care se abțin suferă pentru că se abțin. Asta nu înseamnă că toate suferințele sunt identice- unele sunt mai profunde, altele mai superficiale. După câțiva ani, prințul a construit un sistem filozofic pe care l-a împărtășit întregii lumi. Prima și cea mai importantă teză a filozofiei sale este aceasta: durerea și pierderea sunt inevitabile, așa că n-are nici un rost să opunem rezistență.

Sigur că ați dedus- este vorba despre Buddha.

 Toți credem că fericirea este ca un algoritm, că putem munci pentru ea, că o merităm, că o putem dobândi ca și cum am construi un joc complicat de lego. Dacă aș face cutare lucru aș fi fericit...dacă aș fi cu x aș fi fericit...eroare. Fericirea nu este o ecuație. Nemulțumirea și neliniștea sunt specifice naturii umane și, totodată, componente necesare construirii unei fericiri solide.

Cenaclu Literar: