Despre libertate

Despre libertate

Please,  don’t hate what you don’t understand!

 

 

 

”Nu încercați!” Așa stă scris pe mormântul alcoolicului acela nebun care a fost Bukowski. A fost bețiv, afemeiat, cartofor inveterat, mitocan, calic, haimana și, în zilele lui cele mai proaste, … a fost poet.

 

Bukowski și-a dorit foarte mult să fie scriitor, dar scrierile lui au fost respinse ani la rând de toate revistele, de toate agențiile,  de toate editurile. Toată lumea spunea că sunt groaznice, necizelate, că provoacă repulsie, că sunt obscene. Și, pe măsură ce teancurile de scrisori de respingere erau tot mai mari, Bukowski aluneca între-o depresie alimentată de alcool care avea să-l urmărească toată viața. Lucra la poștă unde sorta scrisori și era plătit mizerabil. Tot ceea ce câștiga se ducea pe alcool și pe prostituate. Așa au trecut treizeci de ani, mare parte fiind învăluiți într-un amestec confuz de alcool, droguri și jocuri de noroc. Când a împlinit 50 de ani, ironia sorții a făcut ca un editor de la o mică editură să se intereseze de scrierile sale. Editorul nu avea cum să-i garanteze cine știe ce venituri sau vânzări, însă, nu se știe din ce motiv anume, îl îndrăgea pe acest bețiv și era hotărât să-i dea o șansă. Din fericire, și poetul a înțeles că e o șansă care s-ar putea să fie și ultima așa că i-a spus editorului: ”În ce mă privește, de-acum e una din două- ori rămân la poștă și-mi pierd mințile... ori plec, o fac pe scriitorul și mor de foame.  Am hotărât că vreau să mor de foame.”

 După semnarea contractului cu editura a scris primul său roman, într-o săptămână, intitulat Poșta. Dedicația de pe prima pagină a fost simplă: ”Pentru nimeni”

Dar Bukowski avea să devină faimos ca poet și ca romancier - a publicat șase romane și sute de poeme - cărțile sale vânzându-se în peste două milioane de exemplare. Deși viața lui e, pur și simplu, o întruchipare a visului american, pare straniu că pe piatra lui de mormânt stă scris: ”Nu încercați”.

Adevărul este că Bukowski a fost un luzer. Și el știa lucrul ăsta. Succesul său nu a fost consecința ambiției, ci...culmea! a faptului că el a știut că este un ratat. Problema este că și-a acceptat condiția și a scris cu onestitate despre ea. N-a încercat niciodată să fie sau să pară altceva decât ceea ce era. Farmecul scrierilor sale vine tocmai din această sinceritate cu sine însuși - în special, în aspectele cele mai negative ale personalității sale - și de a vorbi pe șleau despre eșecurile sale. Bukowski și-a acceptat condiția de ratat. Nu i-a păsat nici cât negru sub unghie de succes. A ajuns faimos dar și-a păstrat obiceiul de-a veni beat la lecturile de poezie, de-a încerca să se culce cu orice femeie îi ieșea în cale, de a-și arăta organele genitale în public. Faima și succesul nu l-au făcut un om mai bun deși, cultura noastră contemporană se concentrează obsesiv pe așteptări nerealiste de natură pozitivistă: ”fii fericit!, fii cel mai bun!, fii bogat, fii sexy, fii deștept, fii de invidiat! Fii perfect și extraordinar! Ouă-te în fiecare dimineață o mărgică de aur, apoi șterge-o cu elicopterul la faimosul tău job! ”

Din  nefericire, toate sfaturile convenționale de viață se concentrează pe ceea ce îți lipsește, sunt orientate spre ceea ce, de fapt, tu percepi a fi eșecurile tale, defectele tale, accentuându-le și mai mult. Te așezi în fața oglinzii și-ți repeți tot felul de încurajări cum că ești frumos, fiindcă simți că nu ești suficient de frumos. Accepți sfaturi despre întâlniri romantice și relații fiindcă simți că nu te poate iubi cineva. Ironia sorții este că această fixație pe aspectele pozitive nu face decât să ne reamintească la nesfârșit ceea ce suntem, ce ne lipsește, ce nu am reușit să devenim.

În definitiv, omul fericit e, pur și simplu, fericit.

 Lumea din jur, reclamele de la televizor, tot ceea  ce mișcă în jurul nostru vrea să ne acrediteze ideea că secretul unei vieți fericite este să ai mai mult, să cumperi mai mult, să regulezi mai mult, să faci vacanțe cât mai sofisticate, să te crezi cel mai bun dintre cei buni... Adevărul este că singurul lucru care prosperă în astfel de condiții sunt afacerile celorlalți, noi fiind un soi de cobai atașați în mod exagerat de aspectele false și superficiale ale vieții, urmărind o iluzie de fericire și satisfacție. Cheia unei vieți bune (nu fericite) este să-ți pese de cât mai puține lucruri. Cu cât îți pasă mai mult de ceva lipsit de importanță cu atât mai mult devii mai anxios și te lași prins într-un cerc vicios.

 În acele momente trebuie să ai prezența de spirit și să-ți spui: ”Hei, amigo, calmează-te! Tot ceea ce trăiești face parte din frumusețea vieții.” Societatea actuală prin intermediul minunilor culturii consumeriste și a rețelelor sociale de tip hei-uite- că-viața- mea- e- mai- cool- decât- a –ta a produs o întreagă generație de oameni care cred că nu este deloc în regulă să ai și experiențe negative.

 Ia-n priviți, mă rog, pe facebuuuc-ă să vedeți că acolo tot omuleanul îi happy în timp ce tu stai și speli mâțul pe dinți, te oftici de ciudă și crezi că viața ta e muuult mai nasoală decât credeai. Ceea ce nu știm este că nimic din ceea ce vedem nu este atât de important încât să ne scoată din circulație. Când n-o să-ți mai pese că nu te simți bine, scurtcircuitezi bucla feedbackului diavolesc. Din acel moment, încetezi să te mai urăști pentru că te crezi mai prost, mai idiot, mai urât decât acei exhibiționiști care ți-o trag la fiecare colț unde te prind descoperit.

Dorința de-a avea cât mai multe experiențe pozitive este prin ea însăși o experiență negativă, și...paradoxal, acceptarea experienței negative este o experiență pozitivă.

Cu cât ești mai disperat să fii într-un anume fel, cu atât mai mult ești mai nevrednic. Nu vei fi niciodată fericit câtă vreme vei încerca să descompui fericirea și să afli din ce-i alcătuită. Mai bine...nu încerca!

Când treci printr-o experiență negativă e foarte important s-o accepți și să treci mai departe. Durerea e un fir din țesătura vieții pe care, dacă încerci să-l elimini, destrami toată țesătura. Să nu-ți pese înseamnă să privești în față cele mai terifiante și mai dificile provocări ale vieții și să treci mai departe la acțiune. Majoritatea dintre noi ne zbatem precum peștele pe uscat în situații în care n-ar trebui să ne pese.

Dragii mei, să nu uităm: într-o zi, toți vom da ortul popii! Vom mierli. Simplu ca bună ziua. Noi și toți cei din jurul nostru, mai devreme, sau mai târziu, crăpăm! Viața e foarte limitată și, atunci, de ce să ne tot învârtim în jurul cozii? 

Orice ai face, viața este alcătuită din eșecuri, pierderi, regrete și chiar moarte. Odată ce ajungi să te împaci cu toate lucrurile urâte pe care viața ți le aruncă în plină figură- și-ți va mai arunca multe - crede-mă pe cuvânt!- devii invincibil la un nivel destul de modest de spiritualitate. Suferința poate fi depășită doar atunci când înveți s-o suporți. Iar nepăsarea implică o artă subtilă. E incredibil de dificil, dar merită să ne străduim.

 Atunci când îți pasă prea mult ajungi prizonier al propriului iad și te perpelești la flacăra îngâmfării tale. Percepi orice obstacol ca pe o mare nedreptate.

Când își imaginează cum ar fi să nu le pese deloc, oamenii se gândesc la un soi de indiferență detașată, la un calm capabil să înfrunte orice furtună. Își imaginează că sunt și aspiră să devină niște persoane pe care nimeni și nimic nu le atinge. Total greșit!

 Poate nu știți, dar persoanele care nu au nicio emoție și nu văd niciun sens în nimic se numesc psihopați. Oare chiar vrem să semănăm cu un psihopat? Mă îndoiesc. Mai întâi că a nu-ți păsa nu înseamnă să fii indiferent, ci a te simți confortabil cu faptul că ești diferit. Da, poți fi mai prost, mai urât, mai negru la piele, mai gras...Ce-ți pasă dacă ceilalți nu au altceva mai bun de făcut decât să te judece? Indiferența nu are nimic admirabil în ea. Dimpotrivă. Oamenii indiferenți sunt jalnici și speriați, experți în a zăcea pe canapea și a-i hărțui pe alții pe Internet. De multe ori, oamenii indiferenți fac eforturi uriașe să fie indiferenți. Se tem de lume și de repercusiunile propriilor decizii. Iată unul din adevărurile perfide ale vieții: nu se poate să nu-ți pese de nimic.

Întrebarea este: de ce să ne pese și de ce nu? Puterea de-a privi eșecul în față, disponibilitatea de a fi diferit, de-a fi un exclus, un paria doar pentru a rămâne fidel propriilor valori, iată lucrurile  cele mai importante de care trebuie să ne pese .

Să reținem că în viață pentru unii putem fi niște modele, niște valori, în vreme ce, pentru alții putem fi doar niște neisprăviți. Nu s-a inventat încă existența complet lipsită de obstacole. Oriunde vei merge în lumea asta vei întâlni și o tonă de lucruri urâte. Și e foarte bine așa. Ideea este să nu fugi de ele, ci să identifici genul de lucru urât cu care să-ți placă să ai de-a face. Ca să nu-ți pese de obstacole trebuie să-ți pese de lucruri mai importante decât obstacolele.

Și, în final, trebuie să fim conștienți de faptul că noi alegem întotdeauna lucrurile de care să ne pese și  pe cele de care să nu ne pese. Nu suntem dotați din naștere cu nepăsare. De fapt, ne naștem cu predispoziția pentru îngrijorare. Cu timpul, devenim tot mai selectivi cu lucrurile de care ne pasă. Asta se cheamă maturitate. Înțelegem că cei din jurul nostru acordă tot mai puțină atenție detaliilor superficiale legate de persoana noastră și alegem să nu ne mai gândim obsesiv la ele. Respingerile dureroase se transformă în experiențe benefice. Ajungem la maturitate atunci când învățăm să ne îngrijorăm doar de lucrurile care merită, când ne pasă și suferim doar după adevăratele pierderi, nu după cei care ne-au umilit și ne-au rănit sufletul.

 E ciudat, dar începem să trăim un sentiment de eliberare atunci când nu ne mai batem capul cu toate nimicurile. Ne rezervăm îngrijorările, tot mai scăzute în intensitate, pentru lucruri cu adevărat importante - familie, prieteni, ieșiri în natură... Și această simplificare ne face cu adevărat fericiți. Atunci, începem să ne gândim că alcoolicul acela nebun de Bukowski poate avea dreptate. Știa el ce știa când spunea: Toți vom muri, toți până la ultimul. Ce balamuc! Numai pentru asta și ar trebui să ne iubim unii pe  ceilalți, dar nu ne iubim. Suntem terorizați și aplatizați de mizeriile vieții; suntem consumați de nimicuri”.

Namaste!

 

Cenaclu Literar: