Pentru relaxare și nu numai, o scurtă povestioară cu staruri rock.

Fără glumă și cât se poate de serios despre cât și cum ne pot influența valorile și standardele sănătoase în viață. Luate separat, sunt doar niște momente de euforie superficială, însă privite în ansamblu ne pot schimba viața în mod radical.

În 1983, un tânăr chitarist foarte talentat este eliminat din trupa din care cânta, în modul cel mai urât posibil deși, trupa abia semnase un contract și urma să scoată primul ei album. Chitaristul a fost dat afară fără nici un fel de avertisment fără discuții dramatice - pur și simplu, într-o dimineață, i-au înmânat un bilet de autobuz cu destinația acasă.

Pe drumul dintre New York și Los Angeles tânărul chitarist a fost frământat de întrebări - unde și cu ce greșise și ce avea să facă în continuare cu viața lui. Contractele cu casele de discuri serioase nu picau din cer, mai ales, pentru trupele metal, așa cum era trupa lui, aflată la început de drum.  Până a ajuns la Los Angeles, atâta s-a frăsuit că, până la urmă, i-a trecut supărarea și-a hotărât să înființeze o nouă trupă. Interesant este că noua lui trupă avea să aibă un succes atât de mare încât foștii lui colegi aveau să regrete decizia luată. Se gândea că și fără ei putea să ajungă celebru și, ca atare, îndată ce-a ajuns la destinație s-a pus pe treabă de parcă ar fi fost dominat de un demon al muzicii. A petrecut luni la rând audiind zeci de muzicieni, a scris zeci de cântece și a repetat până la epuizare. Furia clocotitoare i-a alimentat ambiția – răzbunarea a devenit muza lui. După câțiva ani trupa cea nouă a semnat un contract și, după încă un an, a scos un album care a avut un succes fulminant.

Numele chitaristului este Dave Mustaine iar noua lui trupă este Megadeth, formație de heavy–metal devenită legendară. A vândut peste 25 de milioane de discuri și-a făcut câteva turnee în jurul lumii. Mustaine este considerat azi unul dintre cei mai mari și mai influenți muzicieni din istoria heavy–metalului. Din păcate, trupa din care a fost dat afară a fost...Metallica, considerată una dintre cele mai mari trupe din istoria rockului.

Din acest motiv, Mustaine afirma cu lacrimi în ochi  într-un interviu acordat în 2003 că nu se poate abține să nu se considere în continuare un ratat. În mintea lui a rămas tot muzicianul dat afară din Metallica, în ciuda tuturor performanțelor uluitoare.

Conștient sau nu, și-a ales drept criteriu de autoevaluare succesul și popularitatea comparativ cu cele atinse de Metallica. Atât de dureroasă a fost pentru el eliminarea, încât nimic nu l-a mai ajutat să scape de sentimentul de ratare. Nici măcar succesul obținut cu noua trupă. Chiar dacă vorbim despre un om cu milioane de dolari în cont, cu sute de mii de fani înnebuniți după el, cu o carieră extraordinară în domeniul în care i-a plăcut, el a rămas resentimentar din cauză că amicii lui de la 20 de ani sunt mai celebri decât el. 

Suntem și rămânem niște maimuțe unii dintre noi, chiar dacă ne credem sofisticați cu țoalele noastre, cu limuzinele noastre, cu conturile grase și cu căsoaiele cât niște insule. De ce suntem maimuțe? Pentru că nu reușim să ne depășim condiția și ne comparăm instinctual cu ceilalți cu care intrăm în competiție pentru statut. Valorile noastre determină standardele după care ne măsurăm pe noi și pe ceilalți. Motivația lui Mustaine de-a ajunge mai bun decât cei de la Metallica i-a determinat cariera, dar, în același timp, l-a torturat zeci de ani.

Un singur și simplu lucru n-a priceput Mustaine - dacă vrei să-ți modifici percepția asupra problemelor tale, trebuie să-ți modifici valorile sau modul în care măsori succesul/ eșecul...

Un caz asemănător oarecum... petrecut cu două decenii mai înainte. Se întâmpla în 1962, când,  o nouă trupă din Liverpool începea să facă valuri. Trupa purta un nume ciudat și membrii ei erau la fel de ciudați cu tunsorile lor. Cel mai arătos din gașcă era percuționistul. Fetele erau înnebunite după el, nu consuma droguri și avea o prietenă stabilă. Îl chema Pete Best. După semnarea primului contract, în 1962, ceilalți trei membri s-au întâlnit în secret cu managerul trupei, Brian Epstein, și i-au cerut, nici mai mult nici mai puțin să-l elimine pe Pete. De ce? Așa voiau ei. Chiar dacă o vreme impresarul a ignorat cererea lor, în cele din urmă, l-a pus pe liber pe Best, fără nici o explicație. În locul lui a fost adus un ciudat pe nume Ringo Starr. La șase luni după eliminarea lui Best, a explodat beatlesmania. Best a căzut într-o neagră depresie și, ca orice englez care se respectă, s-a apucat de băut.

Anii șaizeci n-au fost deloc blânzi cu Best. Până în 1965, i-a dat în judecată pe doi dintre membrii Beatles pentru calomnie, iar proiectele lui muzicale au eșuat lamentabil. În 1968 a încercat să se sinucidă, decizie de la care l-a întors maică-sa. Viața lui a ajuns un dezastru. Best n-a avut același noroc ca Mustaine prin care să se salveze.

 Și totuși...în 1994 declara: ”Sunt mai fericit decât aș fi fost vreodată cu Beatles.” De mirare, nu-i așa? Ei...nu prea. Iată cum argumentează însuși Best propria afirmație. Excluderea sa din formație a dus la întâlnirea cu viitoarea lui soție, o ființă minunată care i-a născut doi copii. A început să-și evalueze viața altfel. Și-a pus familia pe primul plan. Gloria și celebritatea ar fi fost frumoase, desigur, însă el a decis că era mult mai valoros ceea ce avea de fapt. Și-a continuat cariera de percuționist, a înregistrat noi albume până în anul 2000. Ce-a pierdut? O tonă de atenție și admirație din partea fanilor și, mai ales, a fanelor.

Concluzia? Unele valori și sisteme de evaluare sunt mai bune decât altele. Unele duc la situații mai ușor de rezolvat, altele aduc probleme mai urâte și mai greu de rezolvat.

Iată o  serie de valori foarte des întâlnite care generează probleme cu adevărat urâte.

1 Plăcerea. E minunată, dar transformată în valoare după care să-ți ghidezi viața, te distruge. Dependența de droguri, de alcool,  de mâncare, adulterul... cui i-a adus fericirea după care tânjea? Plăcerea este cea mai superficială formă de satisfacție existențială.

2. Succesul material. Mult prea mulți oameni își măsoară valoarea personală în funcție de banii pe care îi au, de mașini, de casele în care stau. Oamenii care se definesc, nu prin comportamentul lor, ci prin acumularea de simboluri ale statutului sunt de compătimit. Sunt niște nenorociți. Când le iei aceste valori nu mai rămâne nimic din ei.

3 A avea întotdeauna dreptate. Greșim mai tot timpul, picăm în capcana erorilor de raționament dacă considerăm că succesul în viață ține de faptul de-a avea dreptate tot timpul.

4. A rămâne pozitiv indiferent de situație. Există o categorie de oameni care-și măsoară viața după abilitatea de-a rămâne zen în fața tuturor nenorocirilor. Ți-ai pierdut locul de muncă? E ok, găsești altul, sau poți să-ți împlinești o pasiune. Te-a înșelat soțul? Minunat! Uite așa mai poți cunoaște omul. Ți-a murit cineva drag? E ok. Te veghează din ceruri și e tot cu tine. A privi partea însorită a vieții nu-i rău, dar adevărul este că nu de puține ori viața este de rahat, iar lucrul cel mai sănătos este s-o recunoști.

Negarea emoțiilor negative duce la puternice disfuncții emoționale. E cât se poate de simplu.

Uneori, lucrurile pot merge și prost, ne pot determina să ne simțim ca niște rahați. Dar e în regulă așa. Negând problemele ne răpim șansa de a le rezolva. Până la urmă, viața e făcută și din momente bune și din momente rele.