Mateo Maximoff- Prețul libertății

Mateo Maximoff- Prețul libertății

”eu sunt un evadat

de îndată ce m-am născut

m-au închis în mine

numai că eu am fugit

a fi unul e închisoare

a fi eu înseamnă chiar a nu fi

așadar voi trăi doar fugind

însă cu adevărat trăind”

Fernando Pessoa

5/4/1931

 

 

 

Mateo Maximoff (1917- 1999) este considerat unul dintre clasicii literaturii romani. S-a născut în Barcelona în anul 1917, într-o familie care reunea ramura estică și  pe cea vestică a neamului romilor din Europa. Tatăl lui era rom căldărar originar dintr-o familie cu rădăcini atât în Rusia cât și în România. Strămoșii lui, după tată, au emigrat în Occident după 1855 când în Principatele Române țiganii au fost dezrobiți.

După mamă,  Mateo se trăgea dintr-o familie de manouche, neam al romilor care trăiesc și astăzi în Franța și în Belgia, și care au emigrat din Germania,  unde au trăit secole la rând alături de sinti.

În timpul copilăriei scriitorului, familia lui a trecut Munții Pirinei și s-a stabilit în Franța. În 1938, Mateo Maximoff a fost implicat într-o dispută dintre două clanuri rome: o tânără fată a fost răpită, deși familia ei nu-și dăduse acordul, conform tradiției rome. A urmat o confruntare violentă între cele două clanuri la care a participat și Maximoff, după judecata tradițională a romilor, Krisul, judecată nerecunoscută de autoritățile oficiale. Astfel, toți participanții implicați au fost arestați, printre care și Mateo Maximoff.

 Pentru el pușcăria n-a însemnat doar o perioadă de recluziune, ci și debutul literar. În 1938, fiind închis la închisoarea din Clermont Ferrand, îl cunoaște pe avocatul Jacques Isorni care îi cere să scrie despre practicile Krisului pentru a-și scrie pledoaria. Câteva zile mai târziu, Mateo Maximoff îi dă un întreg caiet în care ficțiunea se împletește cu relatarea etnografică. Fermecat de talentul de povestitor al tânărului rom, avocatul Isorni îl încurajează să scrie și să publice.

 În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, Mateo Maximoff cunoaște ororile discriminării impuse și exaltate de ideologia nazistă. E închis într-un lagăr pentru romi la poalele Pirineilor. Continuă să scrie câtă vreme stă în spațiul concentraționar. Zece zile pe lună avea voie să străbată satele și să-și câștige existența confecționând găleți, ibrice, cazane și alte obiecte din metal. După eliberarea din lagăr se stabilește la Montreuil unde continuă să scrie și să citească. Se reîntâlnește cu avocatul Isorni care îl ajută să-și publice primele romane. În 1946, publică ”Les Ursitory”, urmat de ”Prix de la liberte” și de ”Savina” (1957).  Apoi, ”Condamnat să supraviețuiești” (1984), ”A șaptea fiică” (1982), ”Păpușa de mămăligă” (1986), ”Spune-o plângând” (1990), ”Lumea aceasta nu-i a mea” (1992), „Drum fără rulote” (1993) și ”Oamenii drumului” (1993). Romanul ”Ursitoarele” a fost tradus în 14 limbi. A scris și multe povești cu fantome, gen foarte gustat în tradiția literară  orală manouche.

Mateo Maximoff  și-a dedicat energia și priceperea scriitoricească traducerii ”Bibliei” în limba romani. Încă din 1821,  Anton Puchmayer tradusese fragmente din Biblie în limba romani, în special, capitolul X din ”Evanghelia lui Luca”. În 1837, George Borow traduce prima dată una din ”Evangheliile Noului Testament” în romani. Mateo Maximoff a trudit vreme de 9 ani pentru a traduce ”Vechiul Testament” în limba romani. Termină traducerea abia în 1981, dar până în prezent nu s-au publicat decât două din cărțile ”Vechiului Testament”. Pastorul penticostal Mateo Maximoff nu s-a lăsat înfrânt niciodată de dificultăți și a tradus și ”Noul Testament”, publicat în 1994.

 

Romanul ”Prețul libertății” este una dintre lucrările cele mai bine documentate și  mai bogată în substrat politic și istoric a autorului rom. Deși romanul nu respectă, în general, convențiile genului, trebuie remarcat faptul că autorul este conștient de necesitatea ca poporul rom să aibă o istorie la temelie pentru a se putea încadra în revendicările moderne. 

Mateo Maximoff este un creator, un artist iscusit în construirea scenelor tensionate, a răsturnărilor de situație, dar și în realizarea măiastră a portretelor personajelor precum robul Isvan, Lena, logodnica lui, Raica cea cu sângele clocotitor, boierul Dimitrio sau logofătul Ion. Un personaj foarte interesant este Raica, copil al șatrei, orfană de ambii părinți, ființă pătimașă și senzuală, vicleană, geloasă, dar mare iubitoare de libertate. Lipsa unei identități parentale - legea tatălui este condiție de neclintit a șatrei care introduce ordine și echilibru - Raica este marginalizată.

Înainte de-a aduce câteva argumente în favoarea citirii romanului vreau să spun că, încă de la primele pagini, am remarcat stilul autorului. Remarcabilă este și contribuția traducătoarei  Mihaela Mudure  care reușește să creeze o punte solidă  și inedită între cultura romă, cea franțuzească  și cea românească, păstrând aerul de arhaicitate al timpului diegezei și folosind termeni specifici, fără să exagereze. De asemeni, a utilizat cu scrupulozitate alternanța rom/țigan ținând cont de multiplele implicații ale celor doi termeni etnici. Prea puțini specialiști români s-au aplecat asupra literaturii rome și din acest motiv publicul cititor nu are cunoștință de existența ei.

Acțiunea romanului începe într-o atmosferă de bâlci redată  printr-o invazie de imagini olfactive:

”Fără să vrei nările ți se umpleau de mirosul cartofilor prăjiți, al cârnaților și porumbului copt, mai încolo fructe, aroma caracteristică a busuiocului cu miroasna lui atât de plăcută . Da, totul se vindea, chiar și ființele omenești!”

Târgul de primăvară de robi  către care se îndrepta voievodul Andrei cu alaiul său era în plină activitate. Pe platforma pe care se făcea licitația a apărut o familie de țigani- tatăl, cei doi fii și floarea tuturor țiganilor, Lena cea frumoasă, în vârstă de 17 ani.

Dintr-o altă căruță arunca ocheade către familia Lenei tânărul rob Isvan tulburat până în străfundul sufletului de frumusețea fetei. Tulburat și îndurerat pentru că știa că și ea va avea aceeași soartă ca și celelalte tinere rome, mai întâi va fi a arendașului Ion.

 Urât de toți romii, logofătul Ion era cel mai mare vrăjmaș al lor pentru că în toată tinerețea lui își luase ibovnice pe cele mai frumoase fete rome.  Chiar și acum,  după ce noii robi ajunseseră la moșie, el dădu târcoale s-o găsească pe Lena, fata lui Damo, pe care pusese deja ochii.  După plecarea lui au decis că singurul mod de-a o salva era să zvonească că este deja promisă lui Isvan, deși era văduv și cu mult mai în vârstă decât ea.   Până la urmă zvonul nu l-ar fi ținut pe Ion departe de Lena și pentru ca logodna ei să pară cât se poate de reală au făcut o petrecere după tipic.  

Din fericire, Isvan era preferatul voievodului Andrei și, cu siguranță, ar fi încuviințat căsătoria cu Lena, chiar dacă, pe moment, era formală. Numai că  lucrurile nu puteau să decurgă așa cum plănuise șatra - în umbra lui Isvan era Raica, țigancă tânără și frumoasă, dar iute la mânie care s-ar fi bătut cu oricine pentru omul pe care-l iubea. Fără îndoială nu era dispusă să cedeze, chiar dacă la mijloc era salvarea unei copile.  Chiar și voievodul știa de legătura dintre Isvan și Raica și a rămas surprins când a auzit de logodna lui de peste noapte.  Până la urmă a decis ca nunta dintre Isvan și Lena să aibă loc în prima duminică din septembrie. Nici Ion și nici Raica nu  erau dispuși să piardă și s-au aliat pentru a împiedica nunta.

Dramatismul acțiunii  romanului este bine redat prin dialoguri suținute în care predomină verbele de mișcare. Se observă influența stilului narativ tradițional, așa cum s-a păstrat în povestirile spuse de romi în lungile seri petrecute în jurul focului. Descrierile sunt expediate în câteva expresii laconice, chiar și în portretizarea personajelor. Mult mai important este dialogul dintre personaje, dar și cel dintre autor și cititor. Folosirea procedeului retoric al dialogului continuu dintre povestitor și ascultător  este o marcă a oralității stilului. Cititorul/ascultătorul este martor și participant  afectiv la tramă, deși discursul narativ este  la persoana a III-a, singular, aducând în prim plan un autor omniprezent și omniscient.

Limbajul e  simplu,  într-un registru lingvisic accesibil cititorului obișnuit, autorul dovedind o mare abilitate în construirea scenelor încărcate de tensiune, dar și a răsturnărilor de situație. Patima logofătului Ion pentru tinerele rome din șatră, violul Lenei, pasiunea Raicăi care iubește și urăște cu aceeași forță, iubirea statornică, dar lipsită de speranță a Cătălinei pentru robul Isvan sunt foarte bine surprinse în momentele lor de maximă intensitate. Specialitatea lui Maximoff este tocmai această ecloziune violentă a sentimentelor mistuitoare, nicidecum acumularea de impresii și fapte mărunte. La el toate personajele trăiesc intens, violent, la cote maxime.  La finalul  lecturii, atmosfera romanului ”Prețul libertății”  mi-a amintit de romanele lui Dumas și ale lui Paul Feval. Confruntarea dintre haiducii romi și trupele oficiale ale gajilor degajă un aer de romantism

În economia romanului remarcăm două personaje la fel de interesante, aparent diferite dar foarte asemănătoare prin visceralitatea cu care-și trăiesc sentimentele. Este vorba despre logofătul Ion și frumoasa romă, Raica. Amândoi sunt niște marginalizați ai comunităților cărora le aparțin atât prin origine cât și prin limitele impuse de cei din jurul lor. Ion este fiul nelegitim al voievodului Andrei, iar Raica este orfana șatrei. Și unul și celălalt își trăiesc viața după propriile legi, urăsc și iubesc cu aceeași intensitate, de cele mai multe ori, mânați numai de dorința de răzbunare

Mateo Maximoff  nu scrie doar pentru plăcerea scrisului. În miezul romanului său se află un mesaj prin care încearcă să coaguleze comunitatea căreia îi aparține în lupta pentru obținerea dreptului esențial la libertate și la demnitate umană. Poate fi considerat un veritabil pedagog al neamului romilor chiar dacă există o serie de incongruențe în scrisul său în ceea ce privește adevărul istoric. Valoarea scrisului stă tocmai în mesajul umanist pe care-l transmite.

”-Plângi după cei mai buni prieteni ai tăi, când ai fi putut să îi salvezi.

-Nu... plâng pentru Iisus Christos. Sunt veacuri de când și el a murit caun martir, ca ei. El a vrut ca lumea să fie egală, pentru toți. Plâng, când văd oameni ca voi și tot ce-ați făcut din lumea asta.”

După toate confruntările, finalul romanului stă sub semnul reconcilierii celor două etnii. Isvan, eroul principal, părăsește șatra după ce-și făcuse datoria luptând pentru eliberarea din sclavie a tovarășilor săi. Odată împlinită datoria față de comunitate  el consideră că libertatea lui personală e tot atât de importantă. Și nu pleacă singur, ci îmreună cu femeia care îl iubise cu adevărat fără să țină cont de cutumele și de statutul fiecăruia. Cătălina, nepoata voievodului, care îi dăruise și un copil, chiar dacă aparținea celeilalte etnii încălcase toate barierele impuse și de o parte și de cealaltă  și a rămas aproape de el.

Lena, deși Isvan încercase să-i salveze reputația, fusese prea tânără și preferase să rămână în șatră. Iar Raica, cea cu sângele clocotitor și iute la mânie, complotase de prea multe ori împotriva lui cu scopul de a-l păstra și era la fel de nestatornică.

Până la urmă, oricât de scump ar fi prețul libertății - uneori plătit cu propria viață- merită să-l plătești pentru că o viață lipsită de verticalitate nu-și are sensul.

Bibliografie: Mateo Maximoff, Prețul libertății

Cenaclu Literar: