Despre lamentație și resentiment

Despre lamentație și resentiment

 

 

 

Suntem specialiști în a ne lamenta. Mi-am amintit de lucrul ăsta discutând azi cu o prietenă. Că ne plângem cu voce tare, sau doar în gând, n-are nicio importanță. O facem. O facem așa cum respirăm. Important este să ne lamentăm să știe și ceilalți cât suntem de nenorociți. Să le dăm și lor măcar o bucată din cocoașa noastră. Ne plângem, în special, de ceilalți oameni. Aplicarea de etichete mentale negative celorlalți, fie în mod direct, fie cel mai adesea- cum stă bine unor șulfe - atunci când le vorbim altora despre ei, sau  chiar și numai când ne gândim la ei.

Lamentarea și etichetarea în gând a oamenilor sunt însoțite, de  obicei, de resentimente care presupun multă amărăciune, indignare, mâhnire sau sentimentul de a fi ofensat. În concluzie, suntem cam albaștri la mațe, cum se zice.

Suntem nemulțumiți de lăcomia celorlalți, de necinstea lor, de lipsa lor de integritate, de tot ceea ce fac, de ce-au făcut în trecut, de ceea ce au spus, de ceea ce n-au reușit să facă, chiar și de faptul că respiră în preajma noastră.  Niciodată nu ne punem problema că în situația în care le-am fi superiori, poate, ar trebui să le trecem cu vederea inconștiența. Că, ținându-i continuu în cătarea puștii noastre încărcată cu reproșuri, începem să facem parte integrantă din identitatea lor. Într-un cuvânt,  devenim un fel de alter ego al celor de care ne tot lamentăm, deși în mintea noastră încercăm să-i scoatem răi pentru a ieși noi în relief  cu toate calitățile noastre.

Uneori, vina pe care i-o găsim celuilalt nici măcar nu există. Este în totalitate o interpretare greșită,  este doar proiecția unei minți condiționată să vadă inamici și să se considere pe sine corectă și superioară.

Alteori, e posibil ca vina să fie reală, dar concentrându-ne asupra ei nu facem decât s-o amplificăm.

Despre ce vorbim? Vorbim despre ego, despre inconștiența din noi, despre sinele fabricat de propria noastră minte care, pentru a supraviețui are nevoie de existența celuilalt pe care să-l judecăm.

Cum să ne simțim bine cu noi, cum să ne credem superiori dacă n-ar exista ceilalți pe care să-i trecem prin malaxorul criticilor noastre că sunt ori nu așa cum îi etichetăm noi?

Nimeni nu-i perfect. Sigur că sunt și oameni buni și răi, sunt și inconștienți setați doar pe a face rău. Asta nu înseamnă  că trebuie să-i transformăm în dușmani. Iar dacă ei chiar se poziționează în postura de dușmani  ai noștri, ar trebui să-i iubim. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să ne cultivăm dușmanii fiind singurii fraieri de pe lume care se gândesc la noi 24 din 24 de ore.

Cea mai mare protecție împotriva celor care vor să ne facă rău este faptul de a fi conștienți. Lipsa de reacție nu înseamnă slăbiciune sau lașitate, așa cum s-ar crede. Dimpotrivă. Pasul imediat următor este iertarea. A ierta înseamnă a trece cu vederea, a-l accepta pe celălalt așa cum este, dar a nu fi de acord cu el neapărat. E o diferență de nuanță.

 Treceți peste ego, dragii mei, și ajungeți la sănătate mentală, acea sănătate care, de fapt, ne caracterizează pe toți.

Egoului tare-i mai place să se vaite și să nutrească resentimente nu doar în legătură cu alți oameni, dar și în legătură cu anumite situații de viață. Ceea ce putem face cu o persoană putem face și cu o sittuație, transformând-o într-un inamic. „E nedrept ce mi s-a întâmplat”, ”nu trebuia să trec prin asta”, ”nu vreau să mă aflu aici.” Astfel, dușmanul nostru cel mai mare devine prezentul, adică însăși viața noastră.

Trebuie specificat că atunci când informezi pe cineva în legătură cu altă persoană nu înseamnă neapărat că te lamentezi. Nici dacă te oprești din a te plânge de ceva nu înseamnă că tolerezi lucrul respectiv.

Cenaclu Literar: