visam poeme...

 

De timpuriu, o minte iscoditoare  s-a lovit de dificultatea  de a explica fenomenele. Ea s-a străduit să dezlege nodul printr-o operație de combinare,  așezând la temelia  întâielor  începuturi niște corpusculi solizi, consistenți, nădăjduind ca mai apoi din această mare de pulberi să poată înălța giganticul edificiu. Și încă mai de timpuriu, au existat explicații, nu științifice, ci din basme și poeme în linii stranii, simbolice, cu oameni, zei, animale, ziditori colectivi care au participat la zămislirea lumii. Și-a început cu o profeție întru așezarea lumii în marginile vechilor  rânduieli spre a înlătura prisosurile.

Când lumea în lume se va întoarce,

când lumina și umbra

se vor îmbina într- stranie claritate,

când pentru orice creatură

va exista o cheie ascunsă într-o cifră

 sau într-o misterioasă figură,

când cei care cîntă și iubesc

vor ști mai mult decât învățații,

când istorii ale lumii, pururi eterne,

își vor schimba sensul,

atunci,

tot ce e strâmb clădit și inversat

prin tainic și unic verb

va fi sfărâmat.

 

 

Așa a învățat că numai acela care știe să-și ascută auzul spre a desluși tainele muzicii universului și poezia care irumpe din orice îndeletnicire, acela care știe să-și urmeze îndemnurile fără să disprețuiască drumul, oricât de greu va părea, acela,  doar, se va iniția în mistere divine. Așa a învățat că numai copiilor sau oamenilor copilăroși le este dat să pătrundă și să înțeleagă un univers uman în afara unei umanități a cărei înflorire va fi fost deja împlinită. Pentru că numai inocența îngăduie să nu vezi primejdiile îngrozitoare asemeni unor nori negri gata să se năpustească asupră-ți și să vezi rânduiala lumii așa cum a fost ea croită in illo tempore.

 

Pe tronul ei de argint șade Luna

și  veghează peste o țară de umbre

în străfundurile pământului,

Șarpele  își  mai păstrează credința,

iar noul Monarh adânc cufundat în gânduri

aminte-și aduce de-al nopții vis.

Încă-i mai pare c-aude și vede

sub fugara rază a Lunii

al Eddei chip cu tânăru-i piept zbătându-se

într-o mistuitoare văpaie.

”-Spune-mi, tu, Edda,  o-ntrebase Monarhul,

care îți este dorința cea mai adâncă

și care îți este durerea cea mai tăcută?”

”-O, dulce Stăpâne,  îi răspunsese Regina,

izvorul durerii seca-va atuncea

când laolaltă s-or prinde

trecutul , prezentul și viitorul

când vara iernii cu toamna primăverii

s-or  nunti aducând laolaltă

tinerețea zglobie cu bătrânețea pustie.”

”-Curat ai grăit!”,  îi răspunse Monarhul,

și brațul întinse  cerând slujitorilor

cu glasu-i de tunet:

”-Să ni se aducă îndată

carul de foc

eu cu Regina pleca-vom

s- aducem ale anului  vârste și ale neamului omenesc.”

Din depărtări auzea, uneori, glăsuindu-se: ”ceea ce este de neînțeles nu poate fi decât o urmare a neînțelegerii. Cel care caută ceea ce deja poartă în sine nu va găsi niciodată.” Limba în care aceste semne îi erau transmise nu putea fi înțeleasă pentru că nici ea nu se înțelegea pe sine sau nu voia să se înțeleagă. Dar inima știa să traducă și sufletul să asculte. ”Învață să privești stelele, apoi nisipul, așezând între ele stranii linii închipuite. Învață să iei aminte la limpezimea misterioasă a văzduhului, să aduni pietre, flori și, uneori, scoici pe care să le așezi șiruri, șiruri, în diferite chipuri. În acele clipe de tainic mister să-ți asculți cu grijă sufletul și gândurile. Nu știi către ce lumi te va mâna nostalgia.” Punea lumii temelie  prin firea lucrurilor și nimic n-o mai putea tulbura căci în Templu îi era dat să intre.

 

În Templul din munte

Monarhul  se roagă :

”De-aș putea fi dintre acei ce vor făptui

transfigurarea lumii!”

Erou al întâmplărilor aspre

ce se cer dezlegate

harnic  slujitor al faptei

spre lumea dinafară sufletul și-l îndreaptă

toate coincidențele adormite în  umbra-i

în tainic echilibru se prefac peste noapte

căci lui nu-i îngăduie Cerul

pradă melancoliei să cadă

și  nici cugetărilor calme.

 

***

 

Însă pe cel menit să contemple lumea

întotdeauna

îl vor tulbura marile și feluritele fapte

al căror sens

numai din cărți

îi va fi dat să-l discearnă.

În  viața-i simplă

 hărăzit îi este

stăpân  doar peste vise

și peste liniștea cerească

să fie Poetul.

În nopți cu lună plină,

 uneori,  hoinărește

prin sălașuri prin care

doar zeii piciorul de aur l-au pus.

 

 Și nu-i de mirare că Regele și Poetul sunt stăpânii și oaspeții liberi ai Lumii Celeste. Pentru că deseori cântările Poetului au stârnit curajul în inima Leului pornit în volbura marilor fapte. Iar un Poet și un Rege bun  pot fi ghiciți după chipul voios și limpede, luminat de duhul măreției în care lumea se oglindește în marile și schimbătoarele ei legături. Așa cum stă scris în Marea Carte a Înțelepciunii ei rămân Arhitecții acestei Lumi